Odată mutată la „Zoia Kosmodemianskaia“ (Școala Centrală), prin 1983, am încercat și am început să înțeleg ce mi se întîmplă și care sînt rosturile de acolo. Totul era nou, neașteptat și, s-o spun pe șleau, destul de ciudat. Am mai vorbit despre clădirea somptuoasă, impunătoare a școlii, dar și destul de creepy. Atît Harry Potter, cît și Wednesday cred că s-ar fi simțit în largul lor aici. Era o întunecime permanentă care te urmărea oriîncotro o luai. Desigur, e percepția mea de atunci, dar și o realitate.
Noroc că adolescența, oriunde ai fi și orice ți s-ar întîmpla, își cere drepturile. Voiam, dincolo de toate întunecimile, ba chiar și de numărul nețărmurit de persoane de sex feminin care copleșeau masculinitatea timidă din liceul respectiv, să fim fericiți, atît cît se putea. Voiam să ne jucăm, să fim liberi, să chiulim din cînd în cînd, să ne revoltăm. Chiar să ne îndrăgostim, deși opțiunile erau limitate. Sigur, și să învățăm. Dar asta era de la sine înțeles. Era un nivel destul de ridicat, cu copii care se străduiseră să intre acolo, ceea ce nu fusese chiar ușor, pentru că în București existau doar două licee de filologie-istorie, cum se numeau pe atunci. Avea profesori buni, dar și unii ciudați și nu prea plăcuți. La care se adăuga și nebunia cu ținuta despre care am mai vorbit: obsesia ciorapilor de culoarea pielii.
Frumusețea anilor de liceu de aici vine: tocmai bizara și neașteptata coexistență a extremelor. Pe de o parte, restricțiile erau mai drastice și mai absurde decît în alte părți. Pe de alta, erau respectate pe termene foarte scurte spre inexistente și, în rest, încălcate în stil mare. La un moment dat, prin clasa a XII-a, aveam colege care nici nu mai veneau în uniformă la școală. Una dintre ele avea o fustă asemănătoare uniformei ca material și culoare, dar cu o totul altă croială, mai cloche. Iar o alta purta fuste și bluze tricotate de ea însăși, în culori care n-aveau nici o legătură cu nimic, precum verdele – peste uniformă, ce-i drept. Dar uniforma era pierdută pe sub toate aceste lînuri și ochiuri.
Nici atunci situația nu mi se părea firească. Dar nu mă agitam s-o analizez prea mult. Aveam destule alte probleme ale vîrstei. Cum ar fi să mă duc la meditații și să mă îndrăgostesc, astfel încît nu prea eram capabilă să observ „the great picture”. Da, mă amuzam cînd o vedeam pe colega mea nu doar înveșmîntată în tricoturi din cap pînă-n picioare, ci și tricotînd, la propriu, în timpul orelor, cuminte și harnică, din bancă. Sigur, cînd era întrebată cîte ceva de către vreunul dintre profesori, se oprea din lucru și răspundea, dacă știa. Apoi își relua munca asiduă și silențioasă. Acum văd cu claritate absurdul, dar și comicul situației. Atunci, trăindu-le, eram atît de obișnuită cu ele încît le ignoram.
De altfel, cu toatele aveam pulovere de toate formele și culorile peste uniformă, precum și pantaloni chiar pe dedesubt, dintr-un motiv evident. În lunile de toamnă tîrzie și iarnă era foarte frig. Sigur, acestei povești i se adăuga și nota necesară de cochetărie. Dacă tot ni se permitea să ne pavoazăm astfel ca să nu degerăm, ne puneam pe noi ce aveam mai bun și mai feminin (deși pe atunci gusturile erau relative).
Dincolo de ținută, absurdul se prelungea și în alte moravuri. De pildă, tot într-a XII-a, cred, aveam o clasă la etajul cel mai de sus, aproape de acoperiș. Noi eram B-ul și alături sălășluia, evident, A-ul. Dar, nu mai știu exact de ce, ușa dintre cele două clase era încuiată. În dreptul geamului nostru se afla, însă, un acoperiș plat, care părea (și chiar s-a dovedit a fi) sigur. Așa că, atunci cînd se suna, deschideam larg geamurile, ne cocoțam abili și agili pe acoperiș și o tuleam în clasa cealaltă. Am și acum proaspătă în minte imaginea colegilor de la A țîșnind în clasa noastră, de pe acoperiș, în fiecare pauză. Nu doar pentru a ne spune ce li se dăduse la testul de la română sau fizică (aveam, în general, cam aceiași profesori). Ci și pentru că eram prieteni și o ușă închisă nu putea să ne despartă.
Va mai urma.
.jpg)
