Așa cum am mai scris, vacanțele la mare erau pentru mine un fel de serviciu. Cumva, în ordinea mamei mele, se produsese un soi de inversiune între viața de zi cu zi și vacanțe: vacanțele aveau un program chiar mai strict decît existența noastră cotidiană în București.
La mare nimic nu se făcea la întîmplare. Mama, în primul rînd, se ducea la ceea ce numea „proceduri”: diverse gimnastici, masaje, saune și bazine care ajutau la menținerea și punerea în formă. Tratamentele astea, din afară, pot părea floare la ureche, dar, de fapt, erau o muncă. Ce necesita o disciplină destul de strictă: treziri la primele ore ale dimineții și deplasări în trombă de colo pînă colo, pe la diverse sedii. Plus doza de răbdare necesară pentru a trece prin aceste proceduri: în cazul unora nu trebuia să faci nimic, ci doar să stai într-o apă sărată sau sulfuroasă nu știu cît timp, singur într-o încăpere care mie, uneia, mi se părea terifiantă. Singur cu gîndurile tale, într-un exercițiu de concentrare și meditație avant la lettre.
În condițiile astea, și mersul la plajă se integra în același tip de regim nu chiar de cazarmă, dar pe undeva prin registrul ăsta, mai în glumă, mai în serios. Se lua micul dejun, de unde îmi aduc bine aminte de pachețelele pătrățoase cu gem de cireșe, măceșe sau caise și de minipachetele de unt, pentru care făcusem o pasiune. Apoi se pleca alert, dacă nu chiar urgent la plajă, cu tot echipamentul de rigoare, ca să prindem orele cele mai bune și să nu ne ardem. Echipamentul includea celebrul și deja menționatul lapte Doina, cu care ne ungeam bine pe corp și pe față. Nu cred că proteja în vreun fel, dar altceva, la vremea respectivă, nu prea exista, așa că performam ritualul cu ce se putea.
După ce ne ungeam, ne-ntindeam pe cearșaful de plajă. Termenul de „cearșaf” era cît se poate de concret: pe atunci chiar stăteam la soare pe niște cearșafuri aduse de acasă. Nu, nu erau prosoape, decît în unele cazuri, destul de rare. Mai puteau fi și niscaiva cuverturi ori alte bucăți de material adunate de prin casă, căci prin anii 1970-1980 mai totul se recicla și refolosea. Mai nimic nu prisosea și nimic nu era din plin. Totuși, din cîte-mi amintesc, existau și niște cearșafuri de plajă propriu-zise, unele din in și-n dungi, din care aveam și noi unul.
Pe cearșaf ne bronzam cu program: cam jumătate de oră pe fiecare parte. Programul acesta nu includea doar statul pe burtă și pe spate, ci și efectiv pe părțile corpului. Nici vorbă de șezlonguri pe vremea aceea, și foarte rar de umbrele: dacă erau, aparțineau acelor bravi cetățeni care aveau puterea și perseverența să și le care zilnic după ei. Aceștia, în general, aparțineau acelei categorii de „extratereștri” la care priveam cu extremă mirare și pe care-i invidiam: oamenii cu device-uri și echipamente – evident, cîte se puteau pe atunci. Cei care aveau umbrele aveau, de cele mai multe ori, și saltele plutitoare, și labe și ochelari de scafandru. Spre deosebire de noi, care ne mărgineam la cearșafuri, halate, colace, găletușe și căști.
Statul la plajă pe o parte sau pe alta nu era deloc la fel. Cel mai mult îmi plăcea să adast pe burtă: atunci mai puteam conversa cu prietena mea de pe cearșaful de alături și, habar nu am exact de ce, mă simțeam mai liberă. Pe oricare dintre cele două părți mi se părea dificil spre absurd. Pe spate, însă, era altă poveste: chiar dacă aveam de cele mai multe ori o pălărie pe care mi-o puneam pe ochi, tot întrezăream, prin spațiile dintre paie, lumina soarelui. Care, deodată, devenea jucăușă. Sau cel puțin așa mi se părea mie. O priveam minute întregi cu ochii mijiți și-mi imaginam jocuri cu ea. Culorile și formele ei mereu schimbătoare performau dansuri numai pentru mine. Nu era deloc plictisitor, ci o trecere, de scurtă durată, într-o altă lume. Mai puțin fixă și cu un mai mare potențial.
