Am ieșit la plimbare, după destul timp, într-o zi frumoasă de octombrie. Știam pe unde vreau s-o iau și cam ce aveam de făcut. Mai întîi am văzut un copac ale cărui frunze deveniseră de-a dreptul portocalii. Un copac foarte înalt și frumos, perfect aș putea spune. Ca-n compunerile despre toamnă. L-am privit, apoi l-am fotografiat, ca orice posesor de smartphone care se respectă. Acum se pare că numai așa pot, că numai așa se poate. Simpla privire nu mai e de ajuns.
Și am mers mai departe. O doamnă de vîrsta a doua spre a treia vindea botoșei tricotați de ea. Lungi, pînă la glezne. Sau scurți, atît cît să îmbrace laba piciorului. Old school, roz și bleu. Țin minte că și din cauza acestei stupide împărțiri tranșante a culorilor pe sexe am așteptat pînă după ce s-a născut copilul meu ca să-i cumpăr hainele. Acum știu că lucrurile nu mai sînt atît de stricte, că poți da iama în ce culori vrei, indiferent de sexul copilului. Dar botoșeii tricotați de doamna de pe stradă își aveau farmecul lor, dincolo de aceste prejudecăți. Erau munciți de ea, cu migală.
Mi-am continuat mersul. Pe vremuri – și am mai scris despre asta –, mersul pe jos prin oraș era o aventură. Ca-ntr-un joc pe computer, precum vechiul Hercules, de pildă, în care trebuia să ocolești cu succes obstacolele. Și nu ca să cîștigi puncte și bani (virtuali), ci ca să supraviețuiești. Căci era vremea cîinilor vagabonzi – sau comunitari, cum bine-i numea formația Taxi în șlagărul la modă al anilor 2000. Își făceau veacul peste tot, și în cartiere chiar în haite agresive. Dincolo de cîini, erau nenumărate clădiri pe care scria „Atenție! Cade tencuiala!”, eventual și „Ocoliți!”. La care se adăugau excesiv de multe mașini parcate pe trotuare. Așa că singura soluție de înaintare prin Bucureștiul anilor 2000 era slalomul: trebuia să treci suficient de departe de acoperișurile clădirilor periculoase, fără să te lovești de mașinile parcate anapoda și evitînd, chiar de la distanță, eventualii cîini vagabonzi cu potențial agresiv. Deplasarea prin oraș, pe jos, era chiar palpitantă.
Acum, să mergi prin oraș e mai ușor. Cîini nu mai sînt, mașinile parcate pe trotuar s-au împuținat și, la fel, afișele cu „Cade tencuiala!”. Mersul se poate desfășura mai lin. Au apărut chiar și bănci, la tot pasul. Era o vreme cînd nu erau deloc și-mi doream, uneori chiar fierbinte, să existe. Nu aveai pe ce să te așezi cînd oboseai. După un timp, se pare că peștișorul auriu și duhul din lampă au acționat, cu entuziasm, în așa fel încît acum sînt mai multe bănci decît ai nevoie. Dar tot e mai bine așa decît deloc.
M-am așezat și eu pe o asemenea bancă, pe un bulevard mare, central, lîngă un copac. O clipă am stat, pur și simplu, nemișcată, uitîndu-mă la lume și m-am simțit cît se poate de fericită. La scurt timp, însă, a venit un domn cu o cutie mare. Și m-a întrebat, întîi politicos, apoi insistent, dacă nu vreau parfumuri. I-am spus că nu, mulțumesc. După care și-a pus cutia pe bancă, lîngă mine, și a început să scoată din ea cîte o sticlă, cu următoarea reclamă: „Sînt de ciordit. 50 de lei”. I-am spus încă o dată că nu mă interesează, mai apăsat, și că-l rog să plece. A plecat, într-un tîrziu.
S-a lăsat iar o liniște și eram din nou gata să simt acea nemișcare pe care o căutam cu dinadinsul. Dar un alt domn, în vîrstă și cu alură respectabilă, dată de pufoaica închisă la culoare și șapca de pe cap, s-a îndreptat hotărît spre mine și mi-a spus, răspicat: „E periculos. Nu mai stați acolo”. „De ce?”, am întrebat. Și mi-a arătat o balustradă ruptă, undeva aproximativ deasupra băncii, și niște sfori de protecție. Mi-a spus că fuseseră și-n dreptul băncii mele, dar au fost smulse.
Era clar, momentul de ieșire din timp trecuse. Lumea forfotindă și băgăcioasă nu te lăsa să încremenești în ea, nici măcar pentru o clipă. Așa că m-am ridicat și am plecat. Mai încolo, un domn vindea, pe o bordură, cîteva perne pentru scaune. Pe una chiar se așezase, ostentativ, ca să vedem concret cum stă treaba.
Era o zi frumoasă, aurie de toamnă.
.jpg)
