Vacanțele erau, de fiecare dată, și inițieri. Copil de la oraș fiind, trăitor într-un apartament de două camere, duceam o viață călduță și protejată, nesupusă decît prea puțin intemperiilor. De asta, în fiecare vacanță aproape, mi se întîmpla cîte ceva neobișnuit, ca să nu spun grav. Cînd plecam la mare sau la munte era ca și cum aș fi căpătat puteri. De fapt, asta era ce-mi imaginam eu. Mi se părea că, odată ieșită din lumea mea fictivă, alcătuită în special din jucăriile ce ocupau o mare parte din camera mea, și plonjată în lumea reală, voi fi capabilă să fac lucruri pe care îndeobște nici cu gîndul nu le gîndeam. Cum ar fi să mă sui în copaci, să fac sărituri de la înălțime, să mă dau cu sania pe pîrtii abrupte, să culeg ciuperci din pădure, să le prăjesc la foc si apoi să le mănînc. Chiar credeam că, în mod miraculos, identitatea mea de copil cocoloșit se va preschimba într-una dacă nu de supererou, măcar de ștrengar à la Tom Sawyer ori Huckleberry Finn.
Tocmai de aceea, cînd vreunul din proaspăt cîștigații mei tovarăși de vacanțe îmi propunea vreo acțiune mai nebunească nu ezitam să accept, să intru in joc. Uitînd, practic, cine sînt de fapt. Crezîndu-mă deodată un O’Malley cînd eu eram, de fapt, clar, o Marie. De altfel, au fost dăți în care m-am aruncat cu capul înainte de una singură, fără ca cineva să-mi propună ceva. De pildă, se pare că pe la un an, la mare, am intrat cu ambele picioare în același crac de la pijama, m-am dezechilibrat, normal, și am intrat cu capul în muchia de la pat. Din fericire, nu m-am lovit la ochi și nici grav. În anul următor am ieșit afară într-un loc de joacă și am început să împing un leagăn singură. Probabil că m-a prins foarte tare jocul, chiar dacă nu eram eu cea care mă legănam, și am împins leagănul cu tot mai mare entuziasm. Lumea intrase într-un vîrtej, și eu odată cu ea, iar lucrurile trebuiau făcute repede și temeinic. Așa că am dat leagănul tot mai tare și mai tare, pînă cînd, la un moment dat, nu l-am mai putut prinde. În loc de mîini, a nimerit în buza mea de sus. Leagănele, pe vremea aceea, erau din fier, așa că am ajuns la doctor. Respectiva buză a trebuit să fie cusută.
Nu că părinții mei nu mă supravegheau. Erau cu ochii pe mine, dar probabil că, știindu-mi identitatea calmă și visătoare – să zicem, de bloc –, nici prin gînd nu le trecea că aș putea îmbrățișa o alta, mai abruptă, cînd dădeam de natură. De pildă, tot ei mă învățaseră, așa cum e și firesc, să iubesc animalele. Să nu-mi fie frică să mă apropii de ele. Și, mai mult, să pun mîna pe ele. Așa că într-un an, la Cumpătu, în Sinaia, am ajuns, împreună cu mama și tatăl meu, la vila unde eram cazați. În fața vilei adăsta un dulău negru ca pana corbului. Eu n-am văzut bine, dar cîinele, despre care am aflat că-l chema Mircea, mînca. M-am apropiat de el precum de toți ceilalți căței din viața mea, cu încredere absolută. N-am ținut însă cont deloc de două lucruri esențiale: că Mircea cel negru nu era un cățeluș de București, ci un ditamai dulău, și că mînca. E lucru știut că n-ai voie să te-apropii de un cîine în timp ce mănîncă, căci va crede că vrei să-i iei blidul. E un instinct și nu poți decît să-l respecți. Ceea ce, evident, eu n-am făcut. Am aplicat niște reguli de catifea într-o lume mai sălbatică, am fost inadecvată. Și, drept urmare, am fost taxată: cîinele Mircea s-a repezit la piciorul meu. Eu am țipat, cîinele a fugit în pădurea din apropiere în care oricum își cam făcea veacul. Părinții mei au venit într-un suflet. Din piciorul meu curgea sînge.
Cu noi erau niște prieteni care aveau mașină. M-au dus imediat la dispensarul din Sinaia, unde mi-au oblojit rana, care era destul de urîtă. Ne-au spus să urmărim cîinele timp de 12 zile, să vedem dacă turbează. Doar așa puteam scăpa de sinistrele injecții antirabice care se făceau în burtă și care înțeleg că erau foarte dureroase. Tatăl meu a insistat să alegem soluția asta. Și a avut dreptate: cîinele n-a turbat. Doar s-a țesut o mitologie negativă în jurul lui, era privit ca un dulău de groază. Pentru mine a fost o lecție, nu am mai pus mîna atît de ușor pe orice animal.
Întîmplările inițiatice/catastrofice ale vacanțelor copilăriei mele nu s-au oprit însă aici.
