În anii 1980, ai adolescenței mele, cînd venea vremea rea, fiecare se încropea cum putea. Căci deja să găsești o haină care ți-era pe plac devenise o aventură complicată și obositoare. De pildă, și tatăl, și bunicul meu purtau întîi balonzaide, apoi paltoane și băști, mai rar căciuli. Tatăl meu avea, din cîte-mi amintesc, un balonzaid kaki, pînă mai jos de genunchi. Cînd venea să mă ia îmbrăcat așa și străbăteam împreună cel puțin o parte din drumul de la bunici pînă la noi acasă, mi se părea că balonzaidul ăla e cumva, supralicitînd, magic. Că face față intemperiilor, de orice fel ar fi fost ele. Că îl acoperă, atît cît trebuie, și rezistă vînturilor și ploilor. Asta pentru că drumurile cu el erau mereu precum cele ale copiilor Banks cu Mary Poppins. Dar, bineînțeles, în alt fel extraordinare. Totul, de la conversația lui niciodată plicticoasă pînă la situațiile imaginare pe care le crea și culminînd cu buna gestionare a celor reale, era neobișnuit.
Și, nu știu de ce, mi se părea că respectivul balonzaid avea și el ceva de-a face cu toată acea poveste. Plecam, de destule ori, amîndoi de pe strada bunicilor mei, una de case care dădea, pe atunci, spre Parcul Carol, pînă pe Șoseaua Giurgiului, la stația Bacovia, unde locuiam noi. Începeam prin a merge pe jos. Nu nepărat pentru că voiam să facem mișcare. Lumea, pe atunci, făcea destulă mișcare. Mai multă decît acum, pentru că, se știe, aveam cu toții de-a face cu munca fizică, device-urile care acum ni se par de la sine înțelese nepreaexistînd. (Nu aveam aspirator, așa că dădeam cu mătura. Nici mopul atît de obișnuit acum nu era: spălam, în general, cu cîrpa pe jos. Spălam rufele, așa cum am mai scris, de mînă. Și mai erau și altele.) Mergeam pe jos pentru că, de cele mai multe ori, tramvaiul 17, care ne-ar fi dus pînă acasă, nu venea chiar atît de ușor, și atunci o luam agale pînă la Cuțitul de Argint. O stație, adică, pe jos. Acolo își făcea apariția, din altă parte, și tramvaiul 12 (care cred că mergea pe la Gara de Nord, spre care am și călătorit odată cu el și mi s-a părut că mă aflu într-o altă lume). Plus că era, între cele două, și stația autobuzului 75 (cel căruia noi îi spuneam Lăurică Bălăurică, așa de neînfricat și cu toate pînzele sus își făcea apariția, trosnind și pufnind, în stație).
Noi stăteam cumva între cele trei stații, la distanțe pe cît se putea de egale. Tata îmi povestea mereu despre cele din jur, despre lume și viață, îmi arăta și mă învăța cîte ceva. De multe ori despre frunze și pomi. Asta cînd nu ne jucam. Căci, uneori, imaginația ni se convertea în vreun joc concret. De pildă, atunci cînd alegeam să nu stăm fix în mijloc, pentru că 17 tocmai trecuse și-l pierduserăm, așa că ne refugiam în stația lui 12. Care era mai într-o parte și de-a lungul ei se-ntindea un zid. În zid era o deschizătură, mereu luminată, în care se vedea ceva colorat. Posibil niște hîrtie creponată îndesată de cineva, nu se știe de ce, acolo. Despre care am mai scris. Noi îi spuneam comoară. Și ne uitam mereu la ea cu respirația tăiată. Ne apropiam înfiorați, cu timiditate, aproape cu reverență. Puneam și mîna, uneori, dar cu mare precauție. Nu ca și cum ar fi fost ascuns vreun șarpe acolo care ne-ar fi putut mușca. Ci pentru că aveam pe undeva credința că lucrurile nemaivăzute nu trebuie atinse. Că nu trebuie să te porți brutal cu ele și nici măcar cu mănuși: trebuie să le observi și să le lași să existe mai departe.
Cît ne învîrteam în jurul „comorii”, venea și unul dintre cele trei mijloace de transport. Alergam după el și-l prindeam, de cele mai multe ori. Ne urcam chiar dacă era plin. Nu-mi păsa prea mult dacă mă-nghesuiam. Eram lîngă tatăl meu, cu balonzaidul lui miraculos. Care ne apăra de toți și de toate. Într-un mod discret, afectuos și deloc agresiv. Coboram și o porneam agale spre casă, chiar pe vreme rea.
