În general, nu am amintiri rele legate de școală. Poate doar în privința începutului clasei întîi, înainte de care făcusem o operație destul de complicată (de torticolis) care necesitase ghips timp de o lună. Povestea asta se întîmplase fix înaintea începerii școlii. Așa că în prima zi de școală, în loc de buclele mele „tradiționale” aveam un păr foarte scurt și turtit. Și o față de băiețel ușor trist. Și asta nu neapărat pentru că perioada cu ghipsul fusese tristă, căci nu fusese: toți cei din familie mă vizitaseră și petrecuseră timp cu mine, îmi dăduseră bunătăți de mîncare etc. Fusesem mica lor zeiță. Învățasem toci și tabinet. Viața părea posibilă chiar și într-o semi-imobilizare.
Și totuși, cînd începuse clasa întîi și-mi pusesem, asemenea tuturor, uniforma pepit cu albastru, nu mă simțeam chiar în formă. Veneam de pe o altă planetă, una a singurătății, sigur, și a afectivității, dar a uneia private, familiale. Nu eram cu totul deschisă unei lumi noi și imprevizibile. Ca atare nu-mi amintesc prea multe din prima zi de școală. Sau, dacă-mi amintesc cîte ceva, nu sînt tocmai lucruri plăcute: îmi aduc aminte că am fost așezată în penultima bancă pe rîndul de la mijloc, cred, cu un băiat. Asta deși aveam ochelari, dar fiindcă eram înaltă. Știu că nu am fost deloc mulțumită de aranjamentul ăsta, dar că m-am conformat, pe tăcute. Nici nu se putea altfel: apăruse un soi de divinitate nouă, care hotăra pentru noi, și anume învățătoarea. Căreia i se spunea „tovarășa”. În prima zi nici nu cred că am observat-o, atît eram de emoționată și de bulversată de întreaga poveste.
Dar, mai tîrziu, am văzut că era prezentabilă, în ciuda coafurii cu bucle și coc după standardele cam înțepate și kitsch ale epocii. A fost o învățătoare bună, deși nu am avut-o decît în primii doi ani, voi mai povesti despre asta. Dar atunci, în prima zi de școală, nu am avut ochi nici măcar pentru ea. Cum nu am avut nici pentru cei mai mulți din cei 40 de colegi ai mei: căci, decreței fiind, cam atîția eram pe atunci într-o clasă. Și clasele se întindeau cam pînă pe la litera I sau chiar mai mult.
Țin minte că aveam un ghiozdan roșu, nu mai știu de ce era așa sau dacă l-am avut de la început. Dar a fost ceva cu nuanțele din gama de roșu și anii mei de școală, pentru că la liceu aveam o geantă vișinie. Toate erau cumva la limita legalității, să zicem, căci nu erau fix în culorile reglementare. Cînd am mai crescut și am început să am opinii, țin minte că mi-am acoperit ghiozdanul roșu cu abțibilduri și, astfel, mi l-am apropriat.
În uniformele, altfel, simpatice trebuia să fim cu toții – aparent, cel puțin – la fel. Cu cît am crescut și am început să-mi dau seama de acest lucru, cu atît mi-a displăcut tot mai mult. Și da, se cînta imnul dimineața și trebuia să stăm drepți și să-l cîntăm și noi. L-am cîntat, poate, puțin, la început, pînă ne-am prins care-i treaba. Apoi doar îl mimam sau nici atît și așteptam să treacă momentul, hlizindu-ne cu colegii. Nici gînd să fim pătrunși de o asemenea întreprindere. Eram doar niște copii care, sigur, erau acolo să învețe. Dar care voiau, mereu, să se și joace. Ideea de imn și de patriotism ne era complet indiferentă, și era foarte bine că se întîmpla așa. Copilăria e copilărie și așa trebuie să rămînă: liberă de orice fel de îndoctrinări, patriotice ori religioase. Știu că s-a propus și acum întoarcerea la imnul de dimineață și mi se pare o idee cît se poate de proastă. Ca și aceea cu rugăciunea: nu toată lumea e credincioasă, nu toți sîntem ortodocși. Și trebuie să avem dreptul să alegem. Nu să ne fie forțate opțiunile de cînd sîntem prea mici ca să le avem.
Pe vremea aceea, de altfel, portretul „tovarășului Nicolae Ceaușescu” ne-a însoțit, pe pereții claselor, de-a lungul anilor de școală. Precum și pe primele pagini ale manualelor. Noroc că eram copii, și copii destul de normali, în ciuda anormalității timpurilor, încît să nu prea băgăm de seamă asemenea anomalii.
