În zilele de toamnă întunecată, pe vremea liceului, mergeam, bineînțeles, la școală și apoi reveneam acasă. Era o întunecime perpetuă de fiecare dată, aș putea spune.
Apartamentul nostru aproape de Piața Lahovari era la parter și cu vedere la un alt bloc. Cînd să ne mutăm, l-am găsit inundat. De atunci încolo, inundația a devenit o tradiție: vecinul de sus ne tot inunda și mama se certa de fiecare dată cu el. Mie, pe atunci, mi se părea că ăsta-i mersul firesc al lucrurilor și că așa sînt relațiile între vecini. Același apartament, probabil că nu neapărat din cauza inundației cu pricina, a fost mereu igrasios și friguros. Sigur că ne-am mutat acolo pe la începututl anilor 1980, cînd nu se mai dădea drumul la calorifere și căldura devenise un lux uitat. Ne încălzeam cu focul de la aragaz, cînd aveam gaze, și cu o rezistență făcută la întreprinderea unchiului meu, pe care o țineam în priză cam de dimineață pînă seara.
Norocul nostru că eram în centru, ba chiar – și am mai povestit despre asta – cumva în zona traseului lui Ceaușescu cînd se arăta pe la Romană, și nu ni se oprea și curentul. De lipsă de lumină nu am suferit. În schimb, îi aveam pe cap, în curtea interioară a blocului, pe securiștii care-i asigurau traseul. Nu pe toți, ci, așa cum am mai scris, doar pe cei care veneau acolo pentru diverse nevoi fiziologice, într-o vreme în care nu erau toalete ecologice prin oraș (iar celelalte atît de rare).
Amintirile legate de domnii aceia, căci nu știu altfel cum să le spun, sînt în ceață și ciudate. Un lucru e cert: aveau într-adevăr, precum în legendele care circulau prin epocă, niște costume gri. Și păreau să fie într-adevăr „securiști”, nu pentru că i-aș fi văzut fix pe cei care veneau în curtea blocului nostru în misiune, ci pentru că bolboroseau mereu ceva în niște walkie-talkie-uri și păreau non-stop pe fugă, într-o agitație. Am mai povestit cum mama țipa la ei să plece din fața geamurilor noastre, mai ales a geamlîcului de la baie, și-i făcea perverși. Era, repet, ciudat, dar nostim: ăsta era modul ei de protest, într-un fel. Și modul nostru de a-i minimaliza și duce în derizoriu. Ca să putem face față unei realități de fapt mult mai rele. Unui regim totalitar în care eram supuși nu doar privațiunilor vieții cotidiene, ci și supravegheați, monitorizați.
Securiștii cenușii se asortau perfect cu întunericul și igrasia noului (pe atunci și pentru un timp) nostru apartament. Aceeași întunecime și același cenușiu le simțeam și pe stradă, și la școală. Nu în totalitate, evident. Mai era din cînd în cînd tulburat de pete luminoase. Dar blocurile și oamenii deveniseră cam cenușii. Sau cel puțin asta era impresia mea. Iar liceul meu, Școala Centrală de azi, „Zoia Kosmodemianskaia“ de atunci, mi se părea rece și întunecată. Clădirea elegantă, monument istoric, era și ea de vină. La vîrsta adolescentină nu judecam lucrurile după criterii estetice, ci afective. Și locul ăla mă speriase de la început. Mă obișnuisem cu el, dar într-un fel asemănător, exagerînd evident, cu cel în care te adaptezi într-o închisoare.
Nu era chiar închisoare liceul nostru. În sensul în care regulile existau, însă se încălcau cu succes și mai des decît se respectau. Dar avea aparența unei instituții opresive și, chiar și pe atunci, detestam asta. Noroc că noi, elevii, deveniserăm tot mai inventivi și dezvoltaserăm tehnici tot mai perfecționate de evaziune și de fentare a regulilor. În așa fel încît viața mea de liceu a fost o interesantă combinație a extremelor: una între o austeritate spre care mai mult se aspira și un soi de mișcare hippie revitalizată, poate și cu ajutorul „Poeziei muzicii tinere“ a lui Pittiș care se desfășura la teatrul de alături (Bulandra). Dar și din nevoia noastră de counter și underground culture și de inventare a unor tehnici rezistive proprii.
