La liceu, la „Zoia“, a fost mereu ciudat. Nu aș spune că a fost rău, ci mai curînd întunecat și interesant. Amintirile mele din perioada aceea nu sînt chiar zglobii. Dacă e să mă gîndesc repede, primele lucruri mai luminoase care-mi vin în minte de acolo sînt ciorapii. Da, în mod paradoxal. Pentru că, deși la „Zoia Kosmodemianskaia“ de atunci (Școala Centrală de azi) teoretic nu aveai voie decît cu ciorapi de culoarea pielii, în realitate se întîmpla cu totul altceva. Și anume o explozie de culoare: mai toată lumea venea cu ce fel de ciorapi avea chef. Fiindcă povestea cu ciorapii de culoarea pielii era o aiureală, o aberație pe care încă de atunci am privit-o ca atare. O reminiscență a altor timpuri, bănuiesc, a vremii de cînd era pension de fete. Cînd noțiunile de eleganță erau cu totul altele.
În anii socialismului, da, existau oarecari standarde de eleganță. Dar multe dintre ele erau aproximative, cele interbelice erau fie contestate, fie preluate cum se putea și cum se nimerea. Era o lume nouă, pînă la urmă, care venea din mediul rural într-un urban fără tradiții. Cele mai multe dintre doamnele cărora în epocă li se spunea tovarășe, femei ale muncii de la orașe și sate, se îmbrăcau destul de formal. Și nu prea știau ce e gustul, și cu atît mai puțin eleganța și rafinamentul. Se purtau rochii, de multe ori aiurea mulate pe siluetele prea pline, deux-pièce-uri și pantofi asortați cu gențile, țin minte.
Asta mai curînd în anii 1980 (căci în anii 1970 încă exista o modă mai simpatică și mai sexy), cînd oricum nu se prea găsea mai nimic decent de îmbrăcat. Cînd țin minte cît m-am bucurat cînd am ochit două fuste tricotate, ușor plisate și lungi, de o formă incertă, una albastră și alta verde, la magazinul de la Coloane din vremea aceea. Fustele nu erau de sine stătătoare, ci veneau la pachet cu două bluze, și ele tricotate la mașină, una pe gît și alta anchior. Cele două costume, pe care mi le-am cumpărat pînă la urmă, cu chiu, cu vai, căci nu erau ieftine, deveniseră standardul meu de respectabilitate, în timpul facultății. Mă gîndeam că, dacă ar fi urmat să mă fac profesoară la țară, ele mi-ar fi fost salvarea. (Noroc că n-am mai apucat să fiu...)
Dar să ne întoarcem la ciorapi. Ciorapii Adesgo erau una dintre puținele piese vestimentare de pe vremea aceea care te binedispuneau. Care păstrau o atmosferă de normalitate. Care mai luminau întunecimile liceului nostru excesiv de somptuos. Negri, bleumarin, albi, bleu, chiar și roșii sau verzi. Încă și cu model, cu dungi, buline, zigzag-uri. Aveam un magazin de ciorapi în apropiere și-mi aduc aminte de bucuria – ce-i drept, mică, dar sigură – pe care o aveam cînd intram acolo.
Era a doua posibilă după cea, mai efemeră, a prăjiturilor de la cofetăria Casata, unde ne duceam cam zilnic după liceu. Ciorapii erau o cumpărătură mai serioasă, intrau în altă categorie, costau ceva mai mult. Să ai bani pentru ei era un semn de responsabilitate. Nu precum la cofetărie, unde în general aveam bani din chetele pe care le făceam la sfîrșitul orelor. Căci prăjiturile ne uniseră, pe cei cîțiva colegi care deveniserăm dependenți de ele, într-un soi de comunitate să-i zicem hippie. Adunam bani de la fiecare dintre cei implicați și, cu acest fond de prăjituri, ne duceam la Casata și ne luam obișnuitul cataif sau la fel de obișnuitele savarină, indiană ori amandină. Nu doar prăjiturile contau. Era, de fapt, un întreg ritual. Una din prietenele mele de atunci și cu mine, mai ales, povesteam. Nu doar ce se întîmpla, însă. Ci ceea ce ne-ar fi plăcut să se întîmple. Ne imaginam, adică. Trăiam, pentru vreo 30 de minute în aproximativ fiecare zi la prînz, într-un soi de utopie dulce și colorată.
Aveam ciorapi frumoși și, rebeli, ne tăvăleam, vorba vine, prin frișcă și turuiam povești despre cum ne-ar fi plăcut să fie lumea. Și băieții. Venind, altfel, dintr-un univers îmbîcsit de reguli și aproape cu totul feminin. Dar în care ne permiteam niște pete de culoare. Și un exces de gust. Precum și să visăm fără să exagerăm.
.jpg)
