Sînt un copil de oraș, supraprotejat, cum am mai scris. Dar pădurile, fie ele de foioase sau de conifere, le-am iubit dintotdeauna, inexplicabil și din fericire. Poate și pentru că am mers la munte de la 6 ani, în cam fiecare vacanță. Nu aveam bunici la țară, asemenea altor colegi. Care menționau asta în compunerile lor tradiționale de început de an cu tema, bineînțeles, „Ce ați făcut în vacanța de vară”. Respectivele compuneri erau, mereu, și comice. Sau se străduiau să fie. Colegii mei erau alergați de gîscani ori curcani furioși, se duceau cu vacile sau oile la păscut, mergeau cu căruța ori la pescuit în iazul din apropiere. Nu pot spune că eram străină de experiențele astea, fusesem și eu la țară de vreo două-trei ori. Dar nicidecum în fiecare vacanță. Dintr-un motiv foarte simplu: bunicii mei erau în București. Plecaseră din satele natale cu o generație înainte. Așa că „țara” mea a fost mai curînd cartierul Cumpătu din Sinaia, unde mergeam verile și iernile. Nu, nu erau cîrduri de gîște și de rațe pe acolo. Oi și vaci mai erau, cînd făceai excursii.
Dar erau poiana și pădurea. Pentru că acest cartier din Sinaia, pe atunci Casă de Creație, era la doi pași de pădure. După ultima vilă, pe atunci vila 10, cea în fața căreia mă mușcase cîinele Mircea, urma pădurea. Era ceva atît de firesc să ieși din casă și să intri în pădure încît nu prea putea să-ți fie frică de ea. Sigur, în copilărie nu mergeam singură pe acolo. Și circulau destule povești despre urși, lupi și mistreți. Cît și despre gloanțele pe care le puteai găsi în poiană. Căci mult timp poiana din Cumpătu a fost poligon. Veneau, din cînd în cînd, soldații la trageri. Sigur, atunci nu era voie acolo. Dar asta făcea locul cu atît mai interesant și mersul acolo mai palpitant.
Poligonul a devenit locul de întîlnire și de adăstare al copiilor. Locul lor de joacă. Părinții îi lăsau să meargă acolo, deși trebuia să treci printr-o bucată de pădure. Ne lăsau pentru că știau că sîntem în gașcă. Și că, de fapt, totul e aproape. În poligon culegeam flori, cu fetele. Făceam buchețele uriașe. Le potriveam, le asortam. Cînd cineva mi-a spus, la un moment dat, să nu mai rup florile, căci le întrerup viața, am fost uluită. Ruperea lor fusese în sine un mod de viață. De asemenea, vorbeam. Ai zice că picii de o anumită vîrstă nu prea se îndeamnă la vorbă, ci zburdă precum iezii de dimineața pînă seara. Nu era chiar așa. Probabil că nimerisem într-un grup de copii ca și mine, care, în orașele lor, își foloseau imaginația ca să supraviețuiască singuri. Iar aici, chiar dacă se aflau în plină natură, făceau, more or less, același lucru.
Bineînțeles că nu făceam doar asta. Jucam adesea „fațea”, precum toți ceilalți copii. Numai că și „fațea” asta era adaptată nevoilor grupului: uneori, de destule ori, ne uita Dumnezeu în locul prea bun, prea secret în care ne ascundeam. Ne uita pentru că stăteam de vorbă. Și fiindcă ne ascundeam, de obicei, cu copii cu care aveam ceva în comun. Asta se întîmpla cînd eram un pic mai mari, pe la 12-13 ani. Cînd deja începeau și alt tip de interese și atracții. Pădurea veghea mereu asupra noastră, foșnitoare, dar discretă. Tot mai puțin amenințătoare și mai ocrotitoare. Fiindcă deveniserăm tot mai mult de-ai ei. O învățaserăm și-i știam de-acum tabieturile. Și hachițele, cînd era cazul. Dacă la orizont se întrevedea vreo primejdie, o cam simțeam. Ne pricepeam să-i descifrăm zgomotele și tresăririle.
Uneori o mai dădeam și-n bară: ni se părea că se-ntîmplă ceva, că-i rost de vreo primejdie, dar, de fapt, nu era. Cu timpul, am cam învățat să-i interpretăm semnele mai corect. N-am mai strigat „Lupul!” fără să fie cazul. Ba chiar am început, cei mai mulți dintre noi, să ne mai aventurăm și singuri în unele părți din ea. Abia aici începea adevărata aventură. Chiar dacă te duceai doar pînă la cătunul de dincolo de pîrîu, pe deal în sus, ca să iei lapte, pe la orele amurgului. Ori doar treceai din poligon în poiana cu scorbura, despre care voi mai scrie.
