M-am mutat la „Zoia Kosmodemianskaia“, Școala Centrală de azi, în clasa a X-a, pe la începutul ei. Mă transferasem de la Mate-Fizică la Filologie, cu chiu, cu vai. Directoarea liceului la care eram se mirase că vreau să mă mut dintr-un loc în care viitorul îmi surîdea într-unul în care considera că mă îngropam. Se mirase și apoi se împotrivise. Nu putea aproba cu ușurință o asemenea mișcare contra curentului. Mersul lucrurilor vremii era cu toate pînzele sus către producție. Industria Republicii Socialiste România se îndrepta către nebănuite culmi, adevărate sau inventate, ce mai conta, oricum erau consemnate la realizări în manualul de istorie contemporană pe care-l aveam de învățat pentru ceea ce pe atunci se numea treapta a doua.
Cu insistențe și chiar intervenții, directoarea vechiului meu liceu m-a lăsat, pînă la urmă, să mă mut la „Zoia Kosmodemianskaia“, la secția de Filologie-Istorie, și să-mi nenorocesc viitorul, cum ar spune Zița. Pentru mișcarea asta a trebuit și să dau o diferență de latină, pentru care m-am pregătit serios, cu o profesoară extraordinară, Mia Morogan (care, de altfel, mi-a deschis gustul pentru latină în general, deschizîndu-mi un drum).
Dar, dincolo de asta, iată-mă în noul liceu, în cabinetul directoarei. Noul liceu își avea sediul într-o clădire veche, somptuoasă, apăsătoare, cu destule umbre. În care, venind dintr-una banală, specifică vremurilor, nu aveai cum să nu te simți copleșit. Chiar trăiai senzația, la propriu, de om sub vremi, îți simțeai micimea în contrast cu masivitatea zidurilor. Dar și cu severitatea directoarei. Care, deși nu se chema încă Smeu, ci Zdrafcovici, era impunătoare și parcă din altă lume: nu chiar dintr-una a Hogwarts-ului, dar cam pe acolo, păstrînd proporțiile. Adevărul e că, în acea zi care ar fi trebuit să fie măreață, pentru că mi se schimba, de fapt, destinul, mă prezentasem acolo ca-ntr-o oricare alta a vieții mele. Cumva, complet nepregătită. Sau mai curînd nedoritoare de a recunoaște, pe față, o schimbare. De a recunoaște că mă aruncasem, fără mari plase de siguranță, într-o lume nouă, despre care nu știam mare lucru.
Mă îmbrăcasem așa cum o făceam în fostul meu liceu. Un liceu pe care nu văd cum l-aș considera altfel decît normal. Cu copii care învățau bine și erau în general preocupați de matematică și de sport. Dar care și citeau. Cu un număr cam egal de fete și băieți. Aveam, desigur, uniforma de liceu, ușor strîmtată și scurtată. Dar și micile mele adaosuri la ea, pe care le purtasem zi de zi pentru destul timp, în așa fel încît aproape că nu-mi mai dădeam seama de ele. Mi se păreau de la sine înțelese, parte din costumul oficial. Acestea constau într-o vestă de scai albastră spre bleumarin și o eșarfă roșie (de un roșu nu chiar aprins) cu buline. Cele două piese vestimentare îmi confereau, în imaginarul meu adolescentin naiv, un soi de identitate de rockeriță. În cabinetul directoarei, unde am ajuns împreună cu mama, pare-mi-se, am intrat totuși relaxată. Directoarea, o Minerva McGonagall fără (cel puțin la o primă vedere) partea de umor, a fost întîi politicoasă. A ținut discursul minim de întîmpinare și bun-venit. Apoi, la fel de grațios, a trecut la analizarea critică a ținutei mele. Evident că a observat accesoriile. După care m-a rugat ca în zilele următoare să renunț la ele.
Mama a plecat. Eu am fost condusă în clasă. O viață, în fostul liceu, unde învățasem din clasa întîi, fusesem la A. Nu știu dacă mă mîndrisem cu asta, dar mi se păruse de la sine înțeles. Acum, deodată, eram la B. Cînd s-a deschis ușa clasei în care urma să vin în fiecare dimineață cam doi ani și jumătate de atunci încolo, o mare de fete a tălăzuit către mine. Băieții, cei cinci pe care-i aveam, se pierdeau în marea cea gureșă. Marea m-a înconjurat, m-a înghițit și m-am pierdut și eu în ea. M-am străduit să ies la suprafață și să-mi regăsesc respirația cum am putut. Dar despre asta voi mai scrie.
