Primele drumuri pe cont propriu cred că au fost pînă la magazinul din colțul străzii bunicilor. Nu trebuia să traversez, ci doar să merg tot înainte și apoi să fac foarte puțin la dreapta. Banii mi se dădeau potriviți: pentru o pîine, pe atunci, în general, albă (deși mama mai cumpăra și de graham) și o ruladă cu cremă sau gem pentru mine.
Nu era, teoretic, mare scofală, totul era drept, clar și fără aparente primejdii. Cred că m-au trimis acolo chiar din copilăria mică, nu mai țin minte pe la cîți ani. Pentru că, altfel, eram un copil cît se poate de cocoloșit. Însoțit permanent de cîte un membru al familiei, ca bodyguard, oriunde s-ar fi dus. Și chiar mergeam în diverse locuri situate deloc aproape de casă, de la gimnastică la exerciții de ochi și la grădinița de engleză. Ar fi fost puțin posibil să străbat astfel orașul dintr-un capăt la celălalt pe cont propriu. Nici școala nu era aproape, era la cîteva stații de troleibuz sau autobuz. Așa că aproximativ singurul loc din lume în care mă puteam duce doar eu era brutăria din colț.
Dar pentru că nu eram obișnuită cu luarea în piept a realității pe cont propriu, îmi amintesc de drumurile astea ca prin vis. M-am și întrebat, deseori, dacă s-au petrecut cu adevărat. Înclin, totuși, să cred că da: gustul miniruladei cu vanilie ori ciocolată e, încă, destul de pregnant (clar distinct de cel al ruladei maxi, cu gem, pe care o cumpăram împreună cu tatăl meu de la brutăria de pe Șoseaua Giurgiului). Cert e că responsabilitatea amestecată cu o frică și pozitivă, fiindcă era o doză de palpitant acolo, mă făceau, exagerînd, să-mi ies oarecum din corp. Pluteam pe deasupra celor doi-trei clienți (căci nu erau mulți, și nici cozi pe atunci, prin anii 1970), a tejghelei anoste și a vînzătoarei ușor rubiconde și plictisite, dar corecte.
Acesta cred că a fost primul meu drum de una singură. Următorul pe care mi-l amintesc mai bine chiar este cel din pădurea de la Cumpătu. Coborînd de la vila Enescu în pădure, trecînd un pîrîu și apoi urcînd puțin, ajungeai în ceea ce noi, la vremea aceea, numeam „Cătunul”. Erau cîteva case ascunse în pădure, pe lîngă poiana cu releul și cea cu brîndușe, pentru cunoscători. De fapt, era un cartier din Poiana Țapului, mai izolat. Azi sînt mult mai multe case și mult mai puțină pădure, s-a defrișat fără milă. Totul e mult mai la vedere, drumurile sînt în toată regula și nu poteci, ca atunci. Misterul e mult diminuat, spre dispărut. Însă, pe atunci, să ajungi, prin pădure, la cătun era o adevărată aventură. Nu era ca-n poligon, unde totul era deschis, la vedere. Aici era întunecimea foșnitoare a pădurii pe care trebuia s-o înfrunți. Un soi de liniște plină din care nu știai, literalmente, de unde poate sări iepurele (care ar fi putut fi, de altfel, și urs, deși pe vremea aceea nu erau atîția).
Luam lapte și ouă proaspete de la o doamnă din cătun. Nu știu cum, dar pe la 12-13 ani, mama a avut curaj să mă trimită pe mine să le iau. Drumul era destul de clar și drept. Uneori mă mai duceam cu alți copii, dar de destule ori am plecat în această expediție și singură. Cu banii și sticla de lapte în mînă. Mă simțeam tare importantă și neînfricată în postura asta. Mai ales cînd săream pîrîul, dintr-o mișcare, și alergam pe deal în sus. Se trezea în mine ceva ce nu mai simțisem pînă atunci, mai ales pe la orele amurgului, cînd în general mă duceam: ceva între frică și extaz.
Mă temeam la fiecare pas și-mi doream, fierbinte, să merg mai departe. Descoperisem, în sfîrșit, senzația de libertate. Și, mai mult de atît, propria-mi identitate în alte medii decît cele familiare și protejate. Mă descopeream pe mine în lume și-mi plăcea. Mă întorceam, bineînțeles, de fiecare dată triumfătoare cu laptele și ouăle. Uneori chiar și cu brînză. La întoarcere, aproape că zburam, totul părea mai ușor. Și pădurea chiar prietenoasă.
