Nu am avut bunici la țară, precum majoritatea colegilor mei. Mai toți scriau în compunerile de după vară cum și-au petrecut vacanța în satul cutare, alergați de gîște și curcani, mulgînd vaca sau plecînd cu oile la păscut. Eu nu mă puteam lăuda cu așa ceva, avînd bunicii în București. Da, posedam și noi o casă a familiei la țară, și rude acolo. Așa că trăisem și eu cel puțin o parte din micile întîmplări ale copilăriei rurale: mă speriasem de gîscani și curcani; nu mulsesem vreo vacă, dar stătusem de vorbă, în măsura posibilităților, cu cea a mătușii mele de acolo; mă spălasem în gîrla din spatele casei și participasem cum putusem la procesul de curățare a rufelor în ea; scosesem apă de la fîntînă etc. Dar întîmplările astea fuseseră rare, mai curînd niște excepții. Cele mai multe din vacanțele mele nu se petrecuseră la țară. Iar o parte semnificativă din copilăria mea avusese drept cartier general casa bunicilor din București. În copilăria mică, aceasta se afla vizavi de Parcul Carol (Libertății de atunci).
Casa lor era un fel de țară adusă la oraș. Avea cîte puțin din amîndouă lumile, dar, în același timp, era departe de amîndouă. Modul lor de locuire corespundea, cumva, definițiilor clasice ale kitsch-ului – deși nu aș numi kitsch casa bunicilor mei. Bineînțeles, pentru că mi-era foarte dragă. Dar și pentru că nu era chiar cu totul kitsch, existau doar elemente. Unele dintre mobile, tablouri, cuverturi ori covoare aveau aerul că s-ar fi potrivit mai curînd la țară. De fapt, nici acolo nu și-ar mai fi găsit neapărat locul (evoluaseră lucrurile, pătrunsese un altfel de kitsch). Erau prea urbane și stilizate. Le caracteriza mai curînd un rustic care-și propunea să fie un rural mai cu ștaif, ceea ce-l făcea cu atît mai inadecvat și fără haz.
Pe scurt, am trăit, parțial, într-o casă de oraș cu reminiscențe ale vieții la țară. Pentru mine, apartamentul nostru din Șoseaua Giurgiului, plin de cărți și jucării, foarte înghesuit, dar niciodată plicticos ori rece, reprezintă ideea de acasă. Dar casa bunicilor îl completa. Aducea tenta gospodărească ce acestuia îi lipsea, într-o măsură. Acolo se muncea și se producea ceva tot timpul pentru bunăstarea locuitorilor casei. Bunicul meu, pensionar fiind, desigur, meșterea mereu ceva prin curte. Avea grădină, magazie, pivniță și se ocupa de toate, cam non-stop. Nici una nu era fancy, nu avea aerul de perfecțiune din revistele glossy. Toate erau „work in progress”, mereu era ceva de meșterit la ele, de adăugat una și alta, niciodată nu se terminau. Tocmai starea asta de mică imponderabilitate cred că îmi plăcea. Casa și curtea lor îmi dădeau senzația de vizuină, de adăpost în care te simțeai mereu în siguranță, chiar dacă nimic nu te amenința explicit. Acțiunile lor, toate practice și aparent fără abisuri și melancolii, îmi confereau un soi de siguranță a ceea ce am ajuns să numesc, mai tîrziu, Lumea mică. O lume a gesturilor mărunte, dar esențiale-n felul lor. De supraviețuire. Care-ți dădea senzația că poți merge mai departe, indiferent de intemperii și de panicile fiecăruia.
Bunicii mei se trezeau devreme, pe la 6, și deschideau larg geamurile. Apoi dădeau drumul la radio, la Europa Liberă. (Bineînțeles, după ce butonau, abil și apăsat, timp îndelungat, căci postul ilicit nu se prindea chiar atît de ușor. Și, cînd se prindea, se auzea cu întreruperi și păcănituri.) Apoi bunicul meu meșterea prin curte, bunica se apuca să gătească. Mîncarea ieșită din mîinile ei mi se părea impecabilă, deși era cam mereu aceeași: supă de pui cu găluște, șnițele ori chiftele cu cartofi prăjiți, mămăligă și uneori salată, rareori griș ori orez cu lapte cu dulceață. Crescînd cu felurile astea, fără pretenții, pe masă, am rămas cu ideea că ele reprezintă normalitatea. Că dacă le ai, măcar pe o parte dintre ele, toate sînt la locurile lor.
La fel cum, tot datorită lor, am învățat să percep normalitatea în imperfecțiune. În „work in progress” și-n intenții bune. Nu în încremeniri sclivisite.
