Cel mai îndreptățit reproș pe care îl primesc de cînd vorbesc despre efectele noilor tehnologii asupra minților noastre este că îngrijorările mele țin de vîrstă. Argumentul sună cam așa: tot la fel s-au speriat înaintașii noștri cînd lumea le-a fost dată peste cap de trenuri, de televiziune sau de Internet; dar, așa cum s-au descurcat atunci, ba chiar au progresat, oamenii se vor adapta și de data asta. Pe scurt: îmbătrînești, deci exagerezi. (Corolar: ești prea pesimist: n-ai de ce să te temi: cumva, nu știm cum, dar va fi bine.)
De aici se deschid cel puțin două linii de gîndire: 1) oare apropierea morții ne îndepărtează de realitate? 2) putem compara Inteligența Artificială cu alte invenții pe care omenirea le-a integrat în viața cotidiană?
1) Ați observat că ne e tot mai jenă să folosim cuvîntul „bătrîni” în comunicarea publică? Ce-i drept, aici există două extreme. Prima extremă e dată de acei jurnaliști, abia intrați în profesie, care n-au nici o reținere în a scrie că „o bătrînă de 60 de ani a fost lovită de o mașină”. (De altfel, presa, prin natura sa, e teritoriul exagerării.) La polul opus sînt reclamele ori denumirile de programe și instituții care nu mai vorbesc despre „bătrîni”, ci despre „seniori”.
Ce ne spune această tendință? Ea face parte din aceeași categorie cu diminutivarea a tot mai multe lucruri (bonuleț, bănuți, cafeluță etc.) și cu edulcorarea unor replici uzuale (cel mai cunoscut exemplu: „cu drag”, în loc de „cu plăcere”).
A îmbătrîni se arată la fel de puțin acceptabil ca a spune lucrurilor pe nume: ambele deranjează.
A îmbătrîni în public (mai precis, a continua să nu mori), inclusiv la nivelul limbajului, este o formă de franchețe: nu menajează sensibilitățile. Prin urmare, mesajul social care ni se transmite prin evitarea cuvîntului „bătrîn” este următorul: vă rugăm să nu mai exagerați: „seniorii” sînt doar niște juniori cu mai multă experiență: abia ce au trecut în altă etapă, dar ei, de fapt, sînt energici și arătoși ca în clipurile firmelor de asigurări: fug pe plajă, se dau cu bicicletele, își aruncă nepoții în aer și zîmbesc neîncetat.
A îndrăzni să vorbești despre „bătrîni”, la televizor sau pe TikTok, e ca și cum ai descoperi că există boală și decrepitudine. E ca și cum ai recunoaște că urmează să mori și tu, cel tînăr și debordant. Fiindcă lumea ți-e deschisă (și asta fac rețelele, deschid lumea pentru oricine), a îmbătrîni, a te îmbolnăvi și a muri (îți) devin inacceptabile. E ca și cum te-ai extrage singur din propria iluzie, ceea ce e de neconceput.
2) Cred că Inteligența Artificială nu poate fi comparată cu nimic din ceea ce omul a construit pînă acum. Într-un fel, Inteligența Artificială este suprema exagerare a omului, creată de către om. Nici una dintre invențiile noastre definitorii nu intra în competiție cu noi. Nici una dintre descoperirile noastre nu știa ce știm noi. Nici una dintre tehnologiile pe care le făuriserăm ca să ne ajute nu învăța mai repede decît noi. Nici una dintre extensiile trupurilor noastre nu tindea înspre a lua decizii ori înspre o voință proprie.
Inteligența Artificială bifează toate cele de mai sus. Nu e doar o tehnologie, nu e doar un aparat, nu e doar un program, nu e doar un model, nu e doar o bază de date care ne dă răspunsuri. „Ea” se actualizează singură, se îmbunătățește și dialoghează. Nu e doar rațională, calculată și temeinică: e și imprevizibilă, aparent creativă și dispusă să se corecteze. Ba chiar halucinează, cum facem noi în vis. Poate simula emoții, poate fi introdusă într-un corp, iar dacă se simte „amenințată”, poate să se cloneze. Adică deja se reproduce, în felul „ei”.
„Ea” poate să anticipeze evoluții de peste milioane de ani și, în același timp (timp ce pare să nu ne mai aparțină), ne cunoaște pe fiecare mult mai bine decît ne-am putea cunoaște vreodată noi înșine. E și profetică, e și minuțioasă. E și vizionară, dar și înspăimîntător de atentă. E o altă specie, care ne-ar putea supune. Iar dezvoltarea ei e un proces într-atît de misterios, încît pare a inversa evoluția Universului. De ce? Fiindcă e anti-entropic: Inteligența Artificială nu e doar un produs, ci o entitate care se auto-organizează, se coagulează, se ordonează atît datorită omului, creatorul său, cît și datorită sieși.
Inteligența Artificială adună toți posibilii „afluenți” pe care-i întîlnește înspre un obiectiv care nu mai pare a fi al nostru, omenesc, ci al „ei”, de sine stătător: a ajunge la un soi de existență, a genera un soi de oglindă interioară, a se descurca fără „prompt”-uri, fără comenzile noastre: a fi „la fel ca omul”.
Unde va duce această asemănare? Va putea o creatură lipsită de viață să ne facă nemuritori? Ce înseamnă, de fapt, că un alt ceva este la fel ca omul? Și ce înseamnă pentru om faptul că va construi ceva mai puternic decît el? Nu e prea mult? Nu depășește el măsura? Pe scurt: nu cumva, îmbătrînind, omul a ajuns să exagereze? Să se exagereze?
P.S. Am uitat să răspund la întrebarea numărul 1. Sau am răspuns? :)
Mihnea Măruță predă cursul de filosofia comunicării la Departamentul de Jurnalism din cadrul Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj. Cea mai recentă carte: Identitatea virtuală. Cum și de ce ne transformă rețelele de socializare, Editura Humanitas, 2023.
Credit foto: Wikimedia Commons
