Tocmai îmi aminteam că, imediat după Revelionul din 2013, cădeam de acord cu colega mea, criticul de teatru Oana Stoica, să trimitem un memoriu către Ministerul Umorului și Înțelepciunii Naționale, cerîndu-i să convingă Parlamentul să parafeze „Anul Internațional Urmuz” și să trimită o depeșă în acest sens la Comisia Europeană și, cu celeritate, la ONU (se împlineau 130 de ani de la nașterea tatălui lui Stamate și al Pîlniei). Fiindcă, cititorul Dilemei știe prea bine, chiar dacă „suprarealismul” NU „s-a născut la Dorohoi”, așa cum obișnuia cîndva să tot repete regizorul Alexandru Dabija (un analist literar de mare umor, dar și de cea mai înaltă finețe), ci la Paris, cu patru ani înainte de revista UNU (Dorohoi, 1928), absurdul literar s-a născut – dacă e să-l credem, și merită s-o facem, pe actorul dramaturg-memorialist George Ciprian – la Liceul „Lazăr“ din București, la vama dintre secolul al XIX-lea și secolul XX: iar părintele său incontestabil e Urmuz. De altfel, Eugen Ionescu/o, academician francez (ce poate fi mai urmuzian decît asta?!), care altminteri se considera un autor mai degrabă „realist” (vezi interviul TV din 1967 cu Manase Radnev), împinsese, cum știm, filiația absurdului literar și mai în adîncime, spre Caragiale – cel din, să zicem, „La Moși. Tablă de materii”. De aici și (re)întoarcerea triumfală a autorului romîno-francez, prin montarea de la Teatrul Mic, în 1965, a legendarului spectacol Caragiale-Ionescu. Cinci schițe și Cîntăreața cheală, pus în scenă de Valeriu Moisescu. De altfel, un pas mai departe, Ionesco nu se poate abține să pună în gura eroului său Choubert (ce nume muzical, nu?) din Victimele datoriei (1953), în contextul unei prelungite discuții despre teatru, aserțiunea-calambur: „Teatrul n-a fost niciodată decît realist și polițist. Orice piesă este o anchetă dusă la bun sfîrșit”.
Revenind însă mai cu picioarele pe pămînt, nu numai „realismul” teatrului absurdului, de la mijlocul secolului trecut e lesne demonstrabil pe baza acoladelor asociative de natură simbolică – aici/acolo, atunci/acum, reprezentare/reprezentat, scenă/sală ș.a.m.d. –, ci multe dintre mecanismele lăuntrice ale comicului, mai ales ale celui de limbaj, dar nu numai (de unde și silogismul ionesciano-urmuzian „Toate pisicile sînt muritoare, Socrate este muritor, deci Socrate este o pisică” – Rinocerii, 1959). Ajunși aici, însă, e musai să ținem seama de faptul că, de mai bine de o jumătate de secol, relația dintre filozoful antic și pisica Socrate și-a schimbat fundamental condiția de opoziție (și relevanța, cîndva exemplară, pentru silogismul „absurd” – iar asta nu doar din punctul de vedere al literaturii și teatrului). Respectul față de pisică a crescut galopant, invers proporțional cu cel față de om, fie el filozof, grefier la judecătorie ori profesor navetist.
Principalul dezechilibru, zic eu, care face ca interesul, ba chiar înțelegerea (pur și simplu) a absurdului literar să fi cunoscut, în deceniile din urmă, un irecuperabil declin nu ține atît de invazia fără precedent a realităților „absurde” asupra „raționalității” lumii reale: la urma urmei, Hegel însuși ne atrăgea atenția, cu secole înainte, că rațiunea e vicleană – deci realul însuși poate fi asediat de bizarerii neverosimile sub masca de carnaval a unor (aparente) absurdități. Ci, cred (nu numai eu – vezi, ca exemplu pe înțelesul oricui, între multe altele mai sofisticate, Nir Zicherman, „The End of the Evolution of Language. When The Forces Of Preservation Overpower Those Of Change, Language Ceases To Evolve”, Medium, 29 august 2023, https://medium.com/@NirZicherman/the-end-of-the-evolution-of-language-6d60c08e4eb5), din pricina unor succesive răsturnări în cîmpul practicilor cotidiene de comunicare, în primul rînd a celor gestionate de limbile naturale. Avalanșa fără precedent a comunicării standardizate, mediate tehnologic, în defavoarea comunicării naturale, vorbite/scrise, ca și hemoragia (aparent) de neoprit a practicii lecturii, au produs, așa cum s-a constatat încă de la finalul mileniului, o contracție uluitoare, catastrofală a masei vocabularului în mai toate limbile cunoscute; și, proporțional, a însuși fondului principal de cuvinte. Odată cu viteza fabuloasă a „îmbătrînirii” limbilor naturale (la doar cîteva decenii distanță, puzderie de noțiuni ori chiar de acțiuni sînt percepute ca arhaisme), contracția a generat și un alt fenomen, mult mai semnificativ, pentru discuția de față: restrîngerea dramatică a sferei conotative a cuvintelor, cea responsabilă, în fapt, pentru puterea lor de asociere spontană în relații cu încărcături simbolice complexe, proaspete ori măcar neobișnuite. Din ce în ce mai încuiat în armurile invizibile ale denotației, limbajul devine, progresiv, din ce în ce mai surd la jocurile de cuvinte, la dimensiunea ludică a comunicării umane, la... umor. Și, firește, la figurile de stil.
Așa stînd lucrurile, fracturile comic-absurde de cauzalitate („Luați un cerc, mîngîiați-l și va deveni vicios!” – Cîntăreața cheală), paradoxurile („Un ticălos neplătit la timp devine om de treabă” – Acești nebuni fățarnici, Teodor Mazilu), oximoroanele („Curat murdar, Coane Fănică!”), pseudo-raționamentele („Măi Gore, omul dacă-i om, trebuie să fie porc cu-n scop!” Mobilă și durere, Teodor Mazilu) și cîte alte figuri/rupturi de logică, toate provocatoare fiindcă sînt bazate pe alunecarea gîndirii pe derdelușul revelator al absurdului existențial, riscă să devină, pas cu pas, în mare măsură, incomprehensibile.
„Amice, ești idiot!”, mi se suflă-n cască.
„Ba nu, domnule!”
Miruna Runcan este critic de teatru și profesoară la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.
Credit foto: Wikimedia Commons
