O plajă bătută de vînt, puzderie de oameni care făceau windsurfing, un băiat care citea pe dig netulburat. Alei largi, pline de pietoni, mărginite de tufișuri în floare, arbori înalți și bănci. Mașinile, majoritatea electrice și rar la vedere, ascunse în parcări subterane. Oameni de toate vîrstele ieșiți la plimbare cu cîinii, relaxați. Fără grabă, fără zgomot. O catedrală splendidă, ridicată cu gîndul la conexiunea inextricabilă dintre om și natură, cu coloane contorsionate precum trunchiurile unui copac și vitralii care luminează în culorile anotimpurilor.
Am votat în primul tur al prezidențialelor într-un oraș spaniol scăldat de soare, printre măslini și floarea-paradisului, într-o liniște parcă nefirească. Odată întoarsă acasă, însă, au început să mă copleșească încet-încet, ca o tensiune care-mi încordează umerii, ca un clește care strînge tot mai tare, neliniștea și dezamăgirea. Locuințe ieftine promise ca „strategie de marketing“. Scaune goale la dezbateri. Și, pe lîngă ele, „Te agresez sexual, scroafo“, „Ar trebui jupuiți în piața publică“, „Ce mă fac cu voi“. De la amenințările față de jurnaliști, de la replicile agresive față de femei și de la violența verbală din discursurile publice cotidiene pînă la cea fizică pare a mai fi un singur pas. Un val de vorbe care hrănesc încrîncenarea în noi toți. Un cerc început cu circ, tensiune, oboseală, lehamite, dezamăgire și, în cele din urmă, cinism.
Pentru Jamil Zaki, profesor de psihologie de la Stanford University care face studii privind puterea conectării sociale, cinismul e nu doar o atitudine, ci o profeție care se împlinește singură: „Dacă îi privești cu dispreț pe ceilalți“, afirmă el, „ai așteptări mai mici de la ei. Și dacă ai așteptări mai mici de la ceilalți, primești mai puține de la ei. Primești doar atît cît oferi. […] Dacă cinismul ar fi o pastilă, ar fi una otrăvitoare“, mai spune profesorul într-un discurs ținut în fața studenților de la Brown University. „E o armură care nu ne protejează, așa cum credeam, ci care de fapt ne sufocă. Dacă ești cinic și nu poți să ai încredere în oameni, poate că n-o să profite nimeni de tine, dar pierzi totodată în termeni de prietenie, colaborare, iubire și atît de multe dintre lucrurile care fac viața frumoasă.“
Întrebîndu-mă cum ne putem feri de ororile cotidiene și cum putem scăpa de cinism, mi l-am amintit pe tînărul slab, cu păr ciufulit și ochelari de soare, pe care l-am auzit de curînd cîntînd la chitară într-un parc răcoros. „Here Comes the Sun“, deși look-ul lui – perciunii, cîrlionții neglijenți și cămașa desfăcută – mă duceau cu gîndul mai degrabă la Bob Dylan decît la John Lennon. Vocea lui a fost însă cea care m-a oprit din drum. M-am așezat să-l ascult. În jurul nostru, o mulțime de oameni, tineri și copii care se jucau în nisip și se cocoțau pe băncile mozaicate, indiferenți la vreme sau la vremuri. „Little darling, it’s been a long cold lonely winter.“ Iarna românească a fost, în spațiul public, într-adevăr lungă și rece. Multă vreme, lucrurile mi s-au părut atît de copleșitoare, încît m-au lăsat fără cuvinte și fără voce. Disperarea a apărut pe tăcute, ca o boală subtilă, dar paralizantă. La treizeci și cinci de ani după Revoluție, mai e posibilă schimbarea? Mai contează votul? Nu sînt liderii mereu dezamăgitori? Va mai ieși vreodată soarele?
Cel mai adesea simt neliniștea în stomac, așa că de acolo încep.
Un drum la piață pentru flori de soc și portocale. Socată pusă într-un vas mare, de sticlă, după rețeta bunicii. Coajă de portocală confiată, tot după rețeta ei. Cozonacul mic și împletit, cu cacao și nucă mărunțită, dospit la rece, altfel decît l-ar fi făcut ea, dar care sigur i-ar fi plăcut. O carte. Pisicile în brațe. Refugiul pe balcon, cu miros de rozmarin și cimbru, cu soarele agățat în frunzișul nucului din curtea vecină. Duminică, mersul la vot.
Alături de speranță, toate astea sînt antidotul meu la disperare.
Într-o țară unde realitatea e adesea sufocată de știri negative, scandaluri politice și promisiuni uitate, să vorbim despre speranță poate să pară un act de naivitate. Dar cred că momentele cînd încrederea se clatină și cînd tentația de a renunța devine mai puternică sînt exact cele în care avem nevoie mai mult ca niciodată de speranță. Speranța care nu e oarbă, ci care înseamnă să ne amintim lecțiile trecutului și să ne privim prezentul european drept unul plin de potențial. O speranță soră cu aceea pe care o aveam și cu ani în urmă, cînd ieșeam la mitingurile de după Colectiv și la protestele împotriva OUG 13. Șase sute de mii de oameni cu speranță în fața avalanșei de emoții negative.
„Speranța nu înseamnă să crezi că lucrurile sînt de fapt bune cînd ele nu sînt, ci înseamnă să conștientizezi că lucrurile sînt îngrozitoare, însă și că mulți, foarte mulți oameni vor ca ele să se îmbunătățească“, subliniază Jamil Zaki. Oameni care, odată ce și-au regăsit energia într-un refugiu temporar, dar absolut necesar, se înarmează nu doar cu credința că lucrurile pot să meargă într-o direcție mai bună, ci și cu responsabilitate, încredere și acțiuni concrete. Disperarea nu dispare vreodată de la sine, dar o putem înlocui cu speranță, cu acea formă de optimism lucid care spune: Da, am fost dezamăgiți, dar nu renunțăm.
Cristina Ștefan este jurnalistă în domeniul cultural și editoare de carte la Curtea Veche Publishing.
Credit foto: Wikimedia Commons
