Întrebarea de la care am pornit, „Care e cea mai absurdă întîmplare auzită sau trăită?“, a generat o serie de povești, ca o mini-antologie de proză scurtă. Viața se dovedește generoasă în situații tragi-comice, cărora eticheta de „absurd” li se potrivește mănușă.
● Mircea PRICĂJAN, scriitor
Din cîte îmi amintesc, era finalul clasei a șasea, posibil a șaptea. Cîndva în 1993 sau ’94, oricum în zorii post-comunismului. Abia eliberați din jugul Epocii de Aur, încă trăgeam după noi reflexe și prejudecăți. Totuși, școala se dezmorțise destul cît să ne permită ca la încheierea anului să ținem un soi de banchet în sala de clasă. Băncile date de perete, un casetofon pe catedră, sucuri Frutty Fresh și American Cola de băut și sandvișuri cu ou ras și castraveți murați de mîncat, și-n mijloc ringul de dans. Veselie în templul învățăturii. În restul timpului purtam încă vechile uniforme, dar atunci fiecare putea veni îmbrăcat cum îl tăia capul. Culmea libertății. Dar în acel an mi-am forțat norocul fără să-mi dau seama. Pe lîngă blugi negri, bocanci și un tricou cu Obituary, m-am prezentat la cheful din clasă cu lobul urechii stîngi perforat. Mama, asistentă medicală, nu mai prididea de-o vreme să pună cercei băieților din cartier, așa că probabil din inerție îmi pusese și mie. Mîndru de el, deși încă mă durea locul și încă purtam cercelul cu bobiță de aur al maică-mii, ca să nu se infecteze gaura, am început să fac mare caz printre colegi. Nici n-am observat cînd a apărut diriga; ea însă mi-a văzut din prima podoaba decadentă și s-a mîniat atît de tare, că mi-a cerut să-l dau jos și m-a amenințat c-o sună pe mama. „Sunați-o”, am zis poate prea entuziasmat. „Ea mi l-a pus.” „Impertinentule!”, a sărit ca arsă. „Derbedeule! Să ieși chiar acum din școală!” Nu mi-a venit să cred, cu siguranță am și protestat. Pînă la urmă, m-a luat de mînă și m-a scos personal pe poarta școlii, în stradă. Acolo era locul huliganilor, să știu de la ea. Și am rămas prostit, singur pe strada pustie, știind instinctual un singur lucru: pentru nimic în lume nu aveam să renunț vreodată să port cercel. Acum era culmea, chiar absurd s-o fac.
● Tudor VLĂDESCU, filolog
Cu cît cunoști mai multe limbi străine, cu atît ai mai multe vieți. Așa îmi spunea în copilărie un bunic, și studiul devenea o încîntare mai mult decît un chin. O iluzie, aveam să aflu mult mai tîrziu, cînd am aflat povestea scurtei vieți a străbunicului meu, o poveste cu morală contrarie celei pe care o rulam în cap de fiecare dată cînd buchiseam conjugări sau fojgăiam prin dicționare. Acesta din urmă, pe care l-am văzut o singură dată într-o poză sepia, alături de o pușcă mai mare cu o baionetă decît căciula lui, s-a înrolat în armată pentru bani. Unei rude i se făcuse frică și l-a trimis pe străbunicul meu la înrolare în locul lui. Pe atunci se putea. Începuse Primul Război Mondial și veștile nu erau deloc îmbucurătoare. Străbunicul și-a închis hanul, și-a luat la revedere de la bunicul, care era pe atunci adolescent, de la soție, și dus a fost. La Turtucaia a ajuns ca responsabil cu intendența, adică tot un fel de cîrciumar al armatei. Cel mai aproape am fost de el citind Peripețiile soldatului Svejk, și el specialist în logistică, fără voia lui. Însă jurnalul lui George Topîrceanu, și el prizonier de război la Turtucaia, m-a făcut să văd ce nu s-a întîmplat, din păcate. Străbunicul, negustor, învățase limbile celor cu care făcea negoț. Turci, ruși, bulgari, maghiari, greci și nu numai. Și atunci cînd, prizonier fiind, a fost întrebat dacă știe bulgărește, a răspuns în cea mai clară limbă bulgară posibilă. „Ti șpion!”, i s-a zis. Și a fost executat.
● Simona GOȘU, scriitoare
Cînd mi-e necunoscut un domeniu, apelez la oameni cu studii, pregătire și experiență. Am încredere în specialiști, le respect cunoștințele, mă bazez pe informațiile și sfaturile lor și mi se pare de neînțeles asaltul pseudoștiinței, care nu e tocmai nou. Acum șaisprezece ani, îmi amintesc cum se mira cineva că am curajul să zugrăvesc camera bebelușului cu lavabilă normală, cînd există vopsea bio la Naturalia. „Te gîndești cum o să inhaleze nou-născutul tău mizeria aia din pereți?”, m-a întrebat. Dietă fără zahăr, veganism, vegetarianism, antivaccinism, naturism și alte soiuri de întoarcere la natură mi-au fost recomandate de-a lungul timpului. Și sînt convinsă că sfaturile astea vin cu bună-credință. În general, le ascult cu răbdare și le respect oamenilor alegerile, dar cînd devin predică, reproșuri – Vrei să te îmbolnăvești? Sau vrei să înveți să spui nu? De ce nu-ți asculți corpul? De ce nu gîndești pozitiv? Ești prea stresată, de-aia s-au îmbolnăvit copiii. –, mă întristează. Toată lumea știe că stresul e dăunător sănătății, dar să-i încarci cu o vină pe pacienții grav bolnavi sau pe părinții copiilor cu boli incurabile mi se pare o cruzime de neînțeles. Și cruzimea e cu atît mai absurdă cînd, uneori, vine din partea medicilor, și nu de la influencer-i sau adepții lor. Ca aparținător/aparținătoare, trebuie să iei decizii pentru ai tăi. Am încredere și multă admirație pentru toți oamenii care lucrează în sistemul sanitar. Dar mă bulversează medicii antivacciniști care își ceartă pacienții că s-au vaccinat, le recomandă analize ca să depisteze urmările grave ale vaccinurilor și injecții cu Clexane pentru contracararea efectelor nocive ale vaccinului anti-COVID. E ilogică neîncrederea pacienților în medici și cu totul aberantă cea a medicilor în confrații lor din alte specialități. E irațional ca tocmai ei să nu creadă în medicină. Pentru mine asta e absurd, cum ne pierdem încrederea în știință, școală, educație.
● Bogdan PERȚACHE, scriitor
Nu o să vă povestesc cum am ajuns să dorm într-un coșciug, poate cu altă ocazie, trebuie doar să știți că a fost teribil de incomod. Sicriul meu nu era unul dintre acelea pe care le vedeți prin filmele americane, căptușit cu atlaz, ci unul din scîndură proastă, îngust chiar și pentru mine care pe vremea aia eram slab ca un motan în călduri, pe fundul căruia deșirasem un balot din cîlți de cînepă în chip de saltea.
Pe la mijlocul anilor ’90, pașii de emigrant ilegal m-au purtat într-un orășel din munții Pindului. Munceam pentru un tîmplar vlah, chitros ca o lămîie cu coaja groasă, plină de sîmburi.
Nu o să vă povestesc nici despre plămînii mei plini de rumeguș fin și de vapori de varniș, doar că patronul meu se păcălise și cumpărase, la preț dubios de avantajos, un container plin cu racle chinezești care se dovediseră că erau mult prea scurte și ne chinuiam să le lungim. Bref, viața mea în atelier devenise de nesuportat.
Duminicile, nesmintit, mîncam la o tavernă de pe strada alăturată, ceva tradițional, pulpe de pui cu cartofi prăjiți, și-l ascultam pe kafetzi cum se văita de dureri de șale și cum medicamentele n-au nici un efect asupra lui.
Nu știu ce mi-a venit să mă bag în vorbă și să-i spun că noi, în România, pentru problema asta avem două soluții, nămolul de la Lacu Sărat și masajul cu călcătură de urs.
– De noroi mi-e scîrbă, fíle mou, și de unde urși?
– Are unchiu-meu o fermă, special dresați pentru masaj. Și i-am propus senin: Poate să-ți aducă el unu’, cu camioneta.
Peste cîteva minute vorbeam deja, de la telefonul lui, cu mama și o asiguram că-s sănătos, chiar dacă nu a mai fost chiar sigură de asta după ce i-am cerut să-i spună lui Gicu, frate-său, să vină cît poate de repede cu un urs la adresa pe care am insistat să o noteze.
– Într-o săptămînă ajunge, i-am spus cîrciumarului.
Am bătut palma și luni dimineață ne-am apucat să meșterim un padoc în fundul curții.
Șase zile am trăit ca-n în sînul lui Avraam la locanta respectivă, a șaptea m-a prins în trenul de Atena.
● Ioana NICOARĂ, artistă vizuală
Aveam vreo cinci ani cînd am luat un mosor de ață și am înfășurat toate bibelourile dintr-o vitrină, legîndu-le unele de altele. Apoi am traversat cu firul sufrageria bunicii mele pînă la balcon, unde l-am prins de o sîrmă de rufe. Cîteva ore mai tîrziu, cînd s-a auzit soneria de la ușă, veneam în fugă din fundul apartamentului, luînd firul de ață cu mine și trăgînd toate bibelourile pe jos. Îmi amintesc sunetul de porțelan spart la unison și surpriza. Aducîndu-mi aminte bine momentul, țin minte cum înfășuram ața și simțeam o nevoie urgentă de a înțelege felul în care obiectele lumii sînt invizibil legate între ele. Mult mai tîrziu aveam să descopăr că un tablou pictat de tatăl partenerului meu a stat timp de cincizeci de ani în casa familiei mele. Cîteva săptămîni m-am întrebat în ce fel ajung doi străini să se întîlnească după ce istoria familiilor lor s-a atins într-un mod aleatoriu. Mi-am imaginat cum, într-o duminică, într-un bloc comunist nou, proaspăt dat în folosință, cam în prima jumătate a anilor ’60, un tînăr artist aspirant a sunat la toate ușile de pe scară și i-a convins tocmai pe bunicii mei să cumpere un tablou cu pescăruși deasupra unui mal cenușiu. Bunicul meu se întorsese de cîțiva ani din St. Petersburg, unde bogățiile Ermitajului aveau să-i marcheze muzeul imaginar, aspirînd, la rîndul lui, să devină artist. Încă o poveste în care, de la distanța unei jumătăți de secol, firul de ață se vede limpede, iar nevoia de a înțelege rămîne scufundată în surprindere.
● Alexandru STERMIN, biolog și explorator
Eram la finalul gimnaziului și voiam să știm dacă un prieten din gașca noastră va lua sau nu examenul de capacitate. În creierii nopții ne-am strîns într-o casă părăsită. Am adus apă, lumînări, o Biblie, o cheie și pămînt. Stăteam în genunchi cu cea mai bună prietenă a mea, țineam cheia de care pendula Biblia și invocam spiritul unui bătrîn plecat de mult. În fața mea, o oglindă prăfuită.
După ce spiritul ne-a „confirmat” că prietenul va lua examenul, amicii au început să plece. Fantoma însă nu mai voia să dispară. Biblia pendula indiferent ce spuneam. Așa am rostit incantația interzisă, după cum citisem într-o carte de spiritism: „Deschidem porțile iadului!”. Atunci s-au auzit zgomote înfiorătoare și, în oglindă, am văzut un foc mare venind din spate, cu scîntei țîșnindu-mi peste umeri. Cred că am leșinat.
M-au ridicat sora mea și prietena mea cea bună și am ieșit afară. Amicii rîdeau lîngă un butoi de metal și un flex. Cu ele făcuseră spectacolului de sunet și lumină. Întîmplarea semăna cu Vaca și vioara a lui Malevici. Absurdul care a depășit orice formă de rațional, într-un mod fantezist și plin de umor, ne-a dat, paradoxal, sensul carierei: n-am mai crezut în spiritism și am devenit oameni de știință. Am schimbat bibliografia, dar am păstrat experimentul. Prietenul nostru a crezut prea mult în duh și n-a luat examenul. Într-o altă sesiune, a crezut în el însuși, așa a reușit. Deci, pînă la urmă, spiritul avusese dreptate. Așa arată absurdul veritabil: undeva, cîndva își dezvăluie sensul, sfidînd cu indiferență realitatea.
● George DUMITRU, scriitor
Îmi amintesc foarte bine cînd a venit șeful de post la noi acasă și, în bucătărie, îmbrăcat în uniformă, s-a pus pe canapea și i-a cerut tatei o țuică. Tata s-a mirat cînd l-a văzut așa, oficial, milițianul trecuse de mai multe ori pe la noi – avea copilul la tata în clasă –, băuse cu ai mei vin și țuică chiar acolo, la masă, unde acum stătea ca pe ace. De obicei venea în haine civile, să discute notele copilului și alte lucruri ce păreau importante, iar tata îl primea binevoitor – nu era rău, în anii aceia, să te ai bine cu șeful de post. Se fura, se bracona, se vindea pe sub mînă, totul sub privirea lipsită de vigilență a milițianului care alegea cui și ce să-i facă. De data asta alesese să se înființeze la noi acasă și, după ce dăduse paharul de țuică pe gît, să-l întrebe pe tata, cu o voce mai degrabă gravă, dacă are cazan de țuică. Tata l-a privit nedumerit. Ce-ai pățit? a zis.
Nu înțelegi, a răspuns milițianul moale. Apoi mai hotărît: Costele, recunoști că ai cazan de țuică? Recunosc, dacă asta te liniștește, a zis tata ridicînd din umeri, că te văd cam agitat. Păi, dacă recunoști, mi-l arăți și mie? Ți-l arăt, a zis tata după o pauză de vorbire, cu ochii fixați pe omul din fața lui, în timp ce eu, lipit de scaun, îmi mutam privirea de la unul la altul. Ți-l arăt, dar ia-o tu înainte, că știi la fel de bine ca mine, doar am băut împreună acolo alaltăieri.
I-am urmat în magazie, unde se afla distileria artizanală. Era plin satul de ele. Erau periculoase și ilegale. Milițianul explica evidența, notîndu-și într-un carnet ceea ce constatase, că numitul Costel Dumitru, domiciliat pe strada Școlii, deținea un cazan de țuică ce trebuia confiscat.
Te-a turnat unul, n-am ce face. Fă-ți altul, ai țuică bună. Pe-ăsta va trebui să-l iau. Cazanul a dispărut pînă la sfîrșitul zilei. Tata și-a făcut altul, iar șeful de post a continuat să treacă pe la noi – din clasa a cincea, băiatul i-a intrat, la școală, pe mîinile mamei, tovarășa de română. Era vorba de continuitate.
● Iulia GHERASIM, scriitoare
Pe vremuri, aveam o șefă de care eram foarte apropiată. Mă lua cu ea peste tot, îmi încredința proiectele cele mai complicate, vorbea altora despre mine cu un entuziasm care mă stingherea. La rîndul meu, mă dădeam peste cap să n-o dezamăgesc, dar nu era ușor. Diminețile începeau adesea cu nervi și uși trîntite, apoi luam prînzul împreună, ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, după-amiezile îmi reproșa că încerc să o sap sau că fac pe deșteapta, seara mă suna și mă ținea o oră la telefon spunîndu-mi cît de mult mă apreciază. Obosisem și nu mai înțelegeam nimic. „Zi-i om și dă-i pace”, îmi tot repetam. Cînd i-a murit mama, în toiul pregătirilor de înmormîntare, m-a întrebat cît port la picior. Cînd a auzit 38, a zis „la fix” și m-a luat cu ea în Auchan-ul de la parterul clădirii de birouri. Răposata, în vîrstă de 97 de ani, purtase tot 38 și avea nevoie de pantofi. A ales de pe raft o pereche de mocasini din imitație de piele și m-a pus să-i încalț. Mi-a dat roată. „Nu-mi dau seama, ia mergi pînă la Cosmetice și-napoi.” Am mers cu pantofii cei noi pînă la raionul alăturat. „Te bat?” I-am zis că nu, sînt chiar comozi, dar n-a fost convinsă. A alăturat două taburete. „Întinde-te.” Trecea lume pe-acolo, mi-era cam jenă, dar șefu’-i șef. M-am întins, cu chiu, cu vai, pe taburetele din vinilin. „Nu e rău”, a spus. Mi-a luat mîinile și mi le-a împreunat pe piept, cu un zîmbet care mi-a trimis fiori pe șira spinării, apoi a făcut un pas în spate și a exclamat, în sfîrșit: „Perfect!”.
● Valentina IANCU, istoric de artă
M-am întrebat adesea dacă Bérenger este un autoportret al lui Eugène Ionesco: un om, un scriitor care a reușit să-și păstreze luciditatea într-un secol marcat de ororile nazismului și de persecuțiile comunismului. Nu ca erou, nu ca instanță morală infailibilă, ci ca martor vulnerabil, prins între nevoia de a înțelege și imposibilitatea de a accepta. În ultimii ani trăiesc un sentimentul de déjà-vu pe măsură ce asist la creșterea alarmantă a antisemitismului, a transfobiei și homofobiei, a islamofobiei, misoginismului, rasismului și xenofobiei. Ca martor mut la această moarte lentă a democrației și la ascensiunea tot mai accelerată a extremismului, mă surprind întrebîndu-mă dacă Bérenger nu sînt, de fapt, eu. Cunoașterea istoriei oferă o capacitatea de a recunoaște oglindirea trecutului în prezent, de a vedea clar cum mecanismele urii se reactivează sub alte forme. Bérenger nu este un model de virtute, ci expresia acelui sentiment al absurdului care apare atunci cînd rinocerizarea devine normă, iar rezistența pare ridicolă sau inutilă. Este starea de neputință mută și dureroasă amestecată cu multă compasiune pentru ceilalți și pentru sine, o încercare disperată de a rămîne om într-o lume care își abandonează umanitatea. Cel mai absurd moment din viața mea nu este un eveniment singular, ci această trezire continuă în spectacolul Rinocerii, conștiința că jocul se repetă, iar decorurile se schimbă prea puțin pentru a putea pretinde că nu recunoaștem piesa. Je suis Bérenger. Și mi-aș dori să fim mulți.
● Bogdan CREȚU, scriitor
„Absurd” e unul dintre cele mai tari cuvinte. După mine, e categoric precum „tragic”. Nu suportă relativizarea. De aceea, am scotocit prin memorie, doar-doar oi da de un eveniment care să corespundă. N-am găsit, în afara unor gafe boeme de tinerețe. Dar știu cînd am avut pentru prima oară senzația că mă aflu nu într-o situație absurdă, dar într-o configurație de acest fel: în carantină. Cutreieram orașul care părea părăsit; umblam buimac prin universitate ca printr-un tablou al lui De Chirico și-mi ascultam ecoul pașilor; consumam mai mult alcool în exterior decît beam; nu știam cum să mă port cînd mă-ntîlneam cu cei apropiați. Oameni în geci de piele apărînd la oră fixă la TV, ca o juntă militară; crainici anunțînd, în primele zile, numărul victimelor, cu o muzică de Hitchcock în fundal; o aplicație pe ceasul Garmin care înregistra în timp real morții de COVID, cu o interfață ca vechile panouri mecanice din gări; parcuri și cimitire închise; o mașină a Poliției patrulînd pe străzile satului în noaptea de Înviere, la scurtă vreme după alta care aducea lumina din casă-n casă. N-a fost frică, ci neînțelegere. Sau neadaptare. Mi-a luat ceva pînă să accept că ce trăiam era posibil de la o zi la alta. Rațional pricepeam, dar noua realitate nu se așeza-n mine. Am recitit Camus și Kafka, n-am mai tresărit. Am știut că va fi bine cînd, într-un supermarket, la o coadă răsfirată, am văzut doi îndrăgostiți sărutîndu-se prin mască.
● Iulian POPA, scriitor
Rămăseserăm doi în afara careului. Diriginta clasei cum ținea un discurs cu vorbe auzite frecvent la televizor, despre UTC și viitorul nostru. Eu și colegul meu împlineam paisprezece ani abia în vară, prin urmare, nu îndeplineam criteriul de vîrstă pentru accederea în organizație. În fapt, nici cu privire la ceilalți nu eram sigur dacă erau acum în rîndurile tinerilor comuniști sau nu. Discursul dirigintei era prea confuz. Nimeni nu făcuse vreo cerere de adeziune. M-au surprins cuvintele cu care a încheiat. „Acum se așteaptă mai mult de la voi.” M-am bucurat totuși, căci detestam să aibă cineva așteptări de la mine.
A propus să defilăm prin Parcul Monument. Am fost și noi incluși. Speram că, dacă tot nu aderaserăm, să fim scutiți și să ne ocupăm timpul cu ceva mai interesant. Cineva a venit cu două pancarte din depozitul școlii. Pe una scria PACE, pe cealaltă era desenată o bombă, tăiată cu două linii diagonale.
Am pornit încolonați cîte doi, într-un pas aproximativ de defilare, pe mijlocul aleii principale. Mă gîndeam că o să ne pună să și scandăm lozinci, însă, din fericire, nu s-a întîmplat. Oricum, nu le-ar fi auzit nimeni. Parcul era pustiu. Un singur bărbat, pe o bancă, s-a uitat la noi lung. S-a ridicat după ce am trecut prin dreptul lui. Unul dintre băieți a propus să facem ceva util, cum ar fi să strîngem gunoaiele, iar un altul s-a oferit să ajutăm bătrînii să treacă strada și s-a plasat strategic la o intersecție de la capătul parcului. Nu a venit nici un bătrîn.
