Cînd mă gîndesc la motivul pentru care am ales arhitectura, îmi vin în minte mai multe răspunsuri, nu unul singur. Cert e că niciodată nu mi-a plăcut prea tare matematica. Cumva mi se părea interesantă din afară, ordonată, dar dacă-mi dădeai un șir de cifre să le adun, preferam să le socotesc „băbește” – să adun cifrele care, adunate, fac zece: 6 + 4, 7 + 3, 8 + 2; apoi să adun zecile cu zecile și, ce rămîne, la urmă... „Ca inginerii”, mi-a spus mai tîrziu, cu oarecare mîndrie, un inginer. „E mult mai eficient”, spunea el. „E prea încet”, ziceau prietenii cărora le plăcea matematica și adunau în fugă, parcă vedeau rezultatele, fără mare efort. Ceva din geometrie mi-a plăcut, însă mai mult „tîmplărește”, cum învățasem de la bunicul – unul dintre cei mai buni arhitecți de mobilier ai breslei. Geometrie aplicată: cum să împarți un cerc cu compasul, nu cu rigla, cum muți paralele ca să obții mereu aceleași unghiuri. Bunicul desena cînd cu dreapta, cînd cu stînga, cum îi venea mai ușor pe moment, și își făcea prototipurile singur acasă, trăgînd la rindea, la un banc de lucru în pod: picioare de scaun, speteze fine cu cleiuri preparate în fierturi speciale care împuțeau uneori bucătăria bunicii. Multe din scaunele și fotoliile elegante stil din casă, pe care trebuia să stai drept, dar totuși nu înțepeneai după o oră, erau făcute de el. La fel și masa mea de copil (cu colțuri rotunjite, pe care am spart odată ghinde) cu patru scăunele – era un prototip pentru o grădiniță pe care o proiectase cîndva.
Oamenii cu care am copilărit urcau pe munte, mergeau la schi, vorbeau limbi străine și judecau cu patos de ce un covor sau un scaun e nepotrivit într-un spațiu. „Are picioare butucănoase scaunul ăsta, e oribil!”, zicea mama. Am crescut cu arhitectura în casă – mama era tot arhitect, ca mulți dintre prietenii alor săi. Era un stil de viață, care însemna că trebuie să faci față la orice discuție despre „înțelegerea lumii”: istoria artei, ultimele invenții, călătorii, design. Iar cînd cineva spunea „am predare”, urmau cîteva zile în care mergeam pe vîrfuri, casa devenea un haos cu schițe presărate prin toate camerele – nu te atingi de ele, se lucrează zi și noapte, vorbim noi după. (Poate intră de vreo zi, două la mare.) Însemna că, dacă nu-ți place un spațiu, îți sufleci mînecile și îl schimbi. Cînd mergeam la vreun hotel, în loc să intrăm direct în cameră ca alții, eu rămîneam afară, la ușă, cu bagajele, și ai mei intrau „să aranjeze”. Mama se uita în jur și decidea reorganizarea mobilei, apoi o împingeau împreună vreo 20 de minute pînă cînd totul arăta „cum trebuie”, după mama: „Patul vine aici, nu în colț, cum să pună un pat dublu în colț?! Noptiera dincolo, aici masa și scaunul, iar bibelourile astea sinistre, pune-le pe dulap. Să nu le văd”. Apoi puteam intra în cameră.
Mie îmi plăceau lucrurile pentru simțuri – și poveștile. Mai toate disciplinele care explicau lumea, nu cele care o înghesuiau în cifre. Biologia, geografia. Istoria avea povești, dar școala insista cu datele și cu niște profesori blazați care m-au făcut să fug de materie pînă mult după Bac. Fizica și chimia mă oboseau de la un punct încolo, n-aveam răbdare, doar făceam față, cuminte. Cărțile mă interesau! Însă pentru asta nu trebuia să mergi la școală – din contra, pe cele mai interesante le găseam oriunde altundeva decît în lista de „lecturi obligatorii”. Limbile străine îmi plăceau, desigur, dar literele și gramatica îmi veneau prea ușor, iar asta nu se cade într-o familie cu rădăcini germanice. „Asta e fudulie, viața e grea destul”, mi-a zis mai tîrziu un prieten. „De ce să nu faci ce-ți place?” Cine face ce-i place e pierdut. Așa că am încercat să mă feresc de lucrurile obligatorii – măcar atît.
Desenul îmi plăcea, desenam mereu: orice, case, arbori, străzi, bucăți de oraș, acoperișuri, hărți, mai puțin oameni. Dar exista această idee: „Numai cine nu face față la real ajunge la uman”.
Cine ajunge la uman moare de foame. M-am tot gîndit ce să mă fac: veterinar – nu, că e cu chimie; scenograf – nu, că mori de foame; nici scriitor sau traducător, că-i prea ușor. „Cu arhitectura poți face apoi ce vrei tu”, mi-a zis Paul Bortnowski, prieten cu bunicii, mare scenograf, la origine arhitect. M-am liniștit și am pornit la pregătire. Pînă atunci desenam de plăcere, dar asta chiar nu m-a ajutat pentru facultate. „Prea artistic!”, ziceau cei de la cursurile de pregătire. „Tre’ să uiți asta, ca să desenezi corect” – adică nu după suflet, din ce înțelegeam eu. Am șchiopătat prin primul examen de admitere ratat, apoi am intrat. În anul doi am fugit cu o bursă Erasmus în Germania, să mă răzbun pe senzația aia de ratare. Vorbeam germana fără accent – și cui îi păsa? Toți nemții vorbesc germana și nu fac caz de asta. Am rămas acolo pînă la finalul facultății. Dintr-un an s-au făcut șase, am făcut practica la Zürich. „De ce să mă întorc acum? Ceilalți colegi deja își deschid birouri, ajung să fie cineva... eu vreau să văd lumea.” Am început să lucrez în Elveția, au mai trecut șase ani. Iar cît am completat diferite formulare și hîrtii, s-au făcut treisprezece ani prin lume. Deja începusem să fac expoziții cu temele care mă preocupau, să caut experiențe în locuri cît mai îndepărtate, unde vorbești limbi străine și încă desenezi cu mîna, nu ești legat mereu de calculator. Șantiere cît mai diverse, cu oameni din toată lumea. Azi combin statul la calculator (cît mai puțin!) cu desenatul de mînă (privilegiu!) și cu alergatul pe șantiere, unde lucrurile cresc sub ochii mei.
Și mă întreb uneori ce fac eu aici, de fapt. Nu e mare matematică, dar nici „uman” nu e. Încerc să cuprind lucrurile cu simțurile și să le îmbunătățesc cu mintea. Pentru asta am nevoie de cifre: lucrurile trebuie să se plece costurilor și timpului, iar fără rapoarte și socoteli nu scapi. Tabele, nu mari calcule. Dar trăiesc pentru simțuri – pentru culori și pentru materiale, pentru proporții și pentru lumina care se joacă în încăperi. Pentru exercițiul constant de a îmbunătăți locurile, nu doar pentru optimizarea costurilor lor. E sigur nevoie de amîndouă: simți cu toată firea, apoi ești nevoit să pui asta în niște parametri, ca să nu cadă-n cap la om, să se închidă costurile și să terminăm la timp. Și trebuie să simți oamenii pentru care faci niște spații – altfel nu vor sta bine în ele. Să te înțelegi cu ei, să te pui în pielea lor, că ei vor locui acolo. Faci casa pentru alții, ei sînt „comanditarii”, cum se spunea pe vremuri în loc de „beneficiari”. Întîi simți și pe urmă înghesui simțirea în cifre. Așa e cu arhitectura – cel puțin pentru mine.
Dorothée Hasnaș este arhitectă, manager cultural și curatoare. Cea mai recentă carte: Feronerie 1890-1945 București, Editura Universitară Ion Mincu 2024.
Credit foto: Wikimedia Commons
