Scriitoarea americană Sylvia Plath are una dintre cele mai captivante mitologii literare din cultura modernă: ea a devenit ceea ce este acum de-a lungul a două vieți. Prima dintre ele este existența ei artistică, întinsă pe aproximativ un deceniu, între 1952 și 1963. Cealaltă este permanența ei postumă, începută în februarie 1963, cînd se sinucide, la 30 de ani. Reconcilierea celor două deveniri ale Sylviei Plath nu e ușoară: nenumărate biografii i-au scris povestea, iar numărul lor tot crește.
Puțini scriitori au ajuns să fie definiți de moartea lor într-o asemenea măsură precum Sylvia Plath. Nu doar moartea în sine, ci tot senzaționalul macabru al faptei, parcă desprins de contextul unei fragilități psihice evidente, documentate medical, a ajuns imposibil de separat de numele scriitoarei. Lumea literară pare la fel de părtinitoare – Plath a devenit un nume inconfortabil, umbrit de prejudecăți și ficțiuni morbide, ca și cînd tot ce a scris aceasta ar fi manifestarea unui simptom patologic. Revendicarea ei de către critica feministă a amplificat senzația de cult și fortăreață ridicate în jurul numelui său. Fiecare proiect biografic devenea un scandal, fiecare nouă carte, un teritoriu de luptă. Dincolo de aceste peisaje conflictuale, cuvintele scriitoarei Maggie Nelson rezumă un adevăr: „Să ți se spună că ești o Sylvia Plath, în orice domeniu, e ceva de rău”.
Cu toate acestea, scrisul ei și-a continuat nestingherit viața. Generații noi de critici i-au recitit poezia, iar romanul Clopotul de sticlă și-a păstrat faima de carte a devenirii și maturizării într-o lume aparte, tot mai familiară celor de-acum – cea a provocărilor mentale, a depresiei și instabilității psihice. Cartea a dat nume și coordonate precise unui spațiu interior acoperit de tabu și metafore edulcorante. Ceea ce simte și trăiește Esther Greenwood, naratoarea și protagonista romanului, nu e melancolie sau inadaptare, ci experiența brutală a unei căderi psihice. Pentru climatul social și politic al acelor ani, Clopotul de sticlă este o carte aflată cu mulți pași înaintea timpului său. În anii ’50, psihiatria făcuse progrese rapide în adoptarea primelor generații de medicamente antidepresive și antipsihotice, iar noile valuri literare au preluat vibrația acestei schimbări în înțelegerea climatului interiorității. Spitalul de psihiatrie, medicii și tratamentele aferente devin obiectul unei cartografieri curioase, pe care Plath o simte ca pe o oportunitate de a-și consolida numele: „E o piață în creștere pentru tot ce e legat de spitalele de boli mintale. Ar însemna să fiu o proastă să nu retrăiesc sau să recreez experiența”, notează ea în Jurnal, pe 13 iunie 1959. Doi ani mai tîrziu, lucrează intens la roman, dar îl publică abia în ianuarie 1963, sub pseudonimul Victoria Lucas. Experiența trăită și ficțiunea devin inseparabile: asemeni lui Plath, în vara lui 1953, Esther lucrează pentru o revistă dedicată tinerelor femei sofisticate, emancipate și cu aspirații intelectuale din New York; la fel ca ea, are o relație dificilă cu mama sa, acumulează frustrări și neliniști legate de locul său în noua lume ce i se arată, cu promisiuni și tentații, însă ceva se frînge – Esther are o cădere psihică, într-o replică ficțională mult atenuată în raport cu faptul real. În ordinea lucrurilor concrete, Plath a încercat să se sinucidă. A băut peste cincizeci de somnifere din pastilele mamei și s-a ascuns într-un loc strîmt și greu accesibil de sub terasa din fața casei. Este găsită după trei zile și internată la psihiatrie. Are șansa de a primi ajutorul unei femei înstărite, doamna Prouty, care îi plătește tratamentul la cea mai renumită instituție psihiatrică din Statele Unite, spitalul McLean. Acolo este preluată de o tînără rezidentă, aflată în primul ei an de profesie, Ruth Beuscher. Relația dintre cele două tinere femei va depăși cu mult limitele relației medic-pacient. Pentru Sylvia, Ruth va fi o figură maternă transfigurată, o autoritate intelectuală și, mai ales, mentală. Ei îi va căuta sfatul cînd va simți că viața i se destramă, tot ei îi va trimite ultima scrisoare, cu o săptămînă înainte de a muri. În 2017, cercetătoarea Harriet Rosenstein, care intenționase, în anii ’70, să scrie prima biografie a Sylviei Plath, își vinde întreaga arhivă și, în scurt timp, o veritabilă comoară literară și academică devine accesibilă în bibliotecile universităților americane Smith și Emory. Aici se află și cele paisprezece scrisori pe care Plath i le-a trimis lui Beuscher, de-a lungul ultimilor trei ani tulburi ai vieții sale, cînd se afla în Marea Britanie, căsătorită cu poetul Ted Hughes și era mama a doi copii. În viață și în ficțiune, dr. Beuscher (dr. Nolan, în roman) o salvează pe Sylvia nu doar de la moarte, ci și de multele noduri sufocante și nerezolvate ce i-au accelerat depresia: relația ambivalentă cu mama sa, Aurelia Plath, nevroza escaladînd patologic cu privire la posibilele forme și roluri pe care viitorul părea să i le rezerve, competiția inevitabilă din interiorul unui mariaj cu un poet la fel de tînăr și dornic de afirmare, doliul neconsumat și, implicit, nedepășit, pentru tatăl său. Otto Plath, universitar serios și autoritar, crezuse greșit că are cancer terminal cînd dezvoltase o rană la picior ce nu se mai închidea. Refuzînd cu obstinație, din pur orgoliu inexplicabil, ajutorul medical, află apoi, prea tîrziu, că avea de fapt un diabet ulcerat ce putea fi tratat. Moartea lui va deveni marea fractură existențială a Sylviei. De-a lungul relației lor complicate, de prietenie, dar și de susținere psihiatrică, Ruth Beuscher o avertizează că va trebui să-și confrunte trauma și să meargă la mormîntul tatălui său. Plath o va face abia în 1959, cînd scrie și elegia devastatoare „Electra on Azalea Path“. Furia nepotolită față de moartea tatălui va hrăni un complex reflectat în „Colosul“, unde umbra lui o strivește grotesc, ca un animal repulsiv ce grohăie și distruge. Aceeași violență primitivă structurează și poemul „Daddy“, un veritabil poem de turnură ce rescrie modul în care poezia ordonează rime, aliterații și un ton de o modernitate radicală.
Cînd Plath scrie, în 1961, în deschiderea romanului Clopotul de sticlă, „Era o vară stranie, sufocantă, vara în care i-au electrocutat pe soţii Rosenberg, şi eu habar n-aveam ce fac în New York” (1), însemnătatea acestei fraze e multiplă. Esther caută, la New York, începutul unei cariere de scriitor, chiar dacă își face ucenicia la o revistă de modă. Mediul în care intră ar fi trebuit să o trezească la o nouă viață, să o ajute să se găsească pe sine și să o stimuleze. În schimb, îi dezvăluie falsul, superficialitatea, lipsa deschiderilor reale. De cealaltă parte a oglinzii, culorile sînt la fel de crude. După stagiul la revista Mademoiselle, unde Plath se ocupă mai mult de modă decît de literatură, încasează un eșec minor ce-i va grăbi alarmant decompensarea: nu este selectată pentru un curs de vară de scriere creativă. Rămîne cu gustul amar al fotografiilor glam din numărul revistei din august 1953 și are brusc senzația unei închideri definitive a oricărei șanse. Oricît de premiantă și talentată ar fi, misiunea ei prestabilită e să fie decorativă, plăcută și dorită. Agravînd și mai mult lucrurile, Aurelia o duce la o clinică psihiatrică, unde i se fac tratamente cu electroșocuri în ambulatoriu, fără anestezie generală. Își va aminti cu groază că a fost electrocutată, ca un condamnat pe scaunul electric. Poemul „The Hanging Man“ („Spînzuratul“) înregistrează momentul ca pe un seism existențial de o magnitudine mistică: „Un zeu m-a prins de păr cu strășnicie / și-am sfîrîit în bolta zadarnică, pustie” (2). Originalul vorbește, însă, de un profet în deșert, incendiat de volții albaștri ai unei revelații ce-i modifică alcătuirea. La fel ca în cazul Rosenberg, cînd paranoia politică și publică brodează scenarii, trezind spaime și neîncredere, Plath își presimte, cu un simț devenit curent subteran al poeziei sale, chemarea periodică spre moarte. În „Lady Lazarus“, una dintre artele sale poetice emblemă, va scrie despre cum, „la zece ani odată”, se așază pe marginea abisului, adulmecîndu-i întinderea și adîncimea.
Circumstanțele vieții sale de tînără femeie, aflată, la douăzeci și unu de ani, la începutul vieții, nu vor mai fi aceleași în 1963, cînd se afla la Londra, singură cu doi copii mici, în cea mai teribilă iarnă engleză a ultimilor o sută cincizeci de ani. Ted Hughes părăsise mariajul, îndrăgostit de Assia Wevill, întreținîndu-și, prin relații paralele, mitul personal de seducător rapace, cu un apetit sexual animalic, neostoit. Acest colaps emoțional descătușează, în mintea Sylviei, o creativitate fără precedent: de-a lungul cîtorva luni, în toamna și iarna anului 1962-1963, scrie poemele pe care Hughes le va reordona (altfel decît intenționase Plath) în volumul Ariel. Acest cataclism interior îi va grăbi, probabil, și depresia finală.
Între elementele ce i-au definit devenirea de scriitoare și autenticitatea confesivă, frica de brutalitatea aberantă a practicilor psihiatriei rămîne dominantă: peste ani, se va afla că în ziua fatală de luni, 11 februarie 1963, medicul ei de familie, dr. John Horder, urma să o interneze, cu acordul ei, într-un spital de stat din Londra. Într-un interviu din arhiva Rosenstein, Horder mărturisește că nu știa ce scrie Plath. Dacă i-ar fi citit poemele din acele luni, mustind de obsesii grave și de aceeași dorință, revenind sub alt și alt nume, de a-și curma viața (adică suferința), ar fi internat-o forțat. I-a prescris, în schimb, antidepresive, al căror efect imediat este că alterează și mai sever depresia, pînă se instalează efectul terapeutic.
Maniera domestică a sinuciderii sale și afrontul de neșters adus maternității, prin faptul că s-a izolat în bucătărie, lăsînd singuri la etaj, cu geamurile deschise în ger, doi copii de unu și trei ani, au ajuns să-i definească Sylviei Plath nu doar locul în canonul literar, ci și biografia și receptarea critică. Martiră a feminismului, icoană pop a neoromantismului postmodern cu accente dark, caricatură înalt-stilizată a poetei-victimă universală, Plath nu a avut, pînă recent, nici o șansă de a fi luată în serios exclusiv pentru scrisul său. Pătată pentru totdeauna de mitul kitsch al depresivei ce-și validează nenorocirea printr-o artă confesivă aproape îndoielnică, imaginea scriitoarei s-a limpezit doar după publicarea cvasi-exhaustivă a jurnalului său, a corespondenței și a unor studii serioase, complet dezinteresate de zgomotul senzaționalului, precum biografia publicată în 2021 de Heather Clark. Din toate aceste eforturi, întinse pe o jumătate de secol, se desprinde cea mai puternică linie vitală a literaturii scrise de Sylvia Plath: dragostea, parteneriatul creativ și artistic și simbioza intelectuală ultimă a mariajului cu Ted Hughes. Plath i-a cultivat lui Hughes, cu o tenacitate de manager american, cariera poetică, contribuind decisiv la afirmarea lui; Hughes i-a revelat, în cei șapte ani de contopire a minții și trupului, adevărul unei transformări depline – Plath își găsește timbrul poetic, atacă frontal tabuuri, învață jocul primitiv al limbajului care lovește la țintă, distruge și aduce, ca pe o pradă în sînge, experiența adîncă a minții. Tumultul acestui mariaj a fost, și el, un șoc electric prelungit, o realcătuire, pînă la ultima consecință, a arhitecturii interioare a Sylviei Plath. „Aceasta este lumina minții, rece și planetară”, va scrie ea, și va reveni, pînă la final, sub această boltă spectrală, a lunii tăcute, revărsate în noapte. Ea va lumina, cum doar o conștiință poetică vie o poate face, ceea ce pînă atunci a rămas în umbră: peisajul clinic al depresiei, anxietatea paralizantă, maternitatea dezgolită de sentimentalism și exaltare, singurătatea traumei și neputința de a înainta prin tunelul strîmt și fără speranță al unei minți destrămate. Privită din interiorul a tot ce a scris, Sylvia Plath își continuă viața postumă; nu a-nghețat, închisă ca o vietate stranie în rășină, în bucătăria rece și toxică în care și-a găsit, tînără și nemuritoare, sfîrșitul. Poate că „a muri este o artă, ca orice altceva”, însă arta rămîne a vieții.
(1) Sylvia Plath, Clopotul de sticlă, traducere de Alexandra Coliban, Editura Polirom, Iași, 2018.
(2) Traducerile din poemele Sylviei Plath sînt din ediția Sylvia Plath, Ariel și alte poeme, traducere și prefață de Vasile Nicolescu, Editura Univers, București, 1980.
Gabriela Glăvan este profesor univ. dr. la Universitatea de Vest din Timișoara, unde predă literatură comparată.
Foto: Sylvia Plath
