Acum o sută de ani, comunicarea publică și propaganda politică, așa cum erau cunoscute în epocă, au fost asasinate cu lovituri precise, tranșate clinic și reasamblate într-un monstru frankensteinian care urma să devină din ce în ce mai rafinat și mai eficient în următorul secol.
Doar că atunci nimeni nu știa asta. Nici măcar „spin doctor”-ii de lîngă masa de disecție.
Efectul, chiar pe termen scurt, a fost devastator, echivalentul apariției unui grup de extratereștri cu tehnologie interstelară în mijlocul unui sat liniștit, populat de țărani ocupați integral cu munci agrozootehnice prestate cu instrumente din epoca bronzului.
Se întîmpla într-o țară europeană ieșită, ca toate țările europene ale vremii, din marele război.
Un mic partid, decis să se cațere pe milioanele de cadavre ale primei conflagrații mondiale, avea nevoie să-și transmită mesajele mult mai eficient decît competitorii politici.
Aparent banal, primul instrument pus la lucru a fost cuvîntul. Discursul.
Dar nu orice fel de discurs, ci unul vorbit, strigat, lătrat, furios. Și nu oricum, ci în public. Atît de important era ca discursul oral avîntat (în contradicție totală cu mesajele terne și monotone, radiofonice, ale timpului) să ajungă la mulțimi mari încît, pentru prima oară în comunicarea politică, a apărut megafonul.
Cînd cuvîntul era scris, formularea era concisă, lua forma sloganului.
„Propaganda, ca să fie eficientă, trebuie să se limiteze la doar cîteva mesaje care să fie folosite ca sloganuri”, teoretiza liderul micului partid într-o carte care dezvolta ideile sale politice.
Dar nu era suficient pentru a convinge mase mari.
Și așa au apărut sloganurile pe care azi le-am numi „targetate”: afișe care conțineau imagini și text care se adresau, adaptat, anumitor categorii sociale.
Remarcabil, liderii partidului în cauză au înțeles că trebuie să „sondeze” electoratul, o premieră a campaniilor electorale în anii ’20. Astfel, mici „studii de piață” informale au arătat care sînt așteptările votanților. Concluziile acestor rapoarte au dus la crearea unor afișe adaptate pentru clasa muncitoare („muncă și pîine”), pentru femei (care tocmai primiseră dreptul de a vota), pentru orbi (a apărut inclusiv o ediție în Braille a cărții liderului de partid), pentru studenți (care erau îndemnați ei înșiși să devină propagandiști de partid), pentru fermieri (ilustrați ca aruncînd cu furca „gunoiul” – politicieni ai Puterii și partidelor concurente).
Un alt instrument puternic de propagandă a fost imaginea liderului de partid.
Președintele formațiunii politice apărea în ziarul partidului, în producții radio și cinematografice, dar și pe afișe. Unde era înfățișat întocmai vedetelor de cinema ale epocii: prim-plan, țintind direct în ochii privitorilor, fond negru. Aceste afișe aveau un impact instantaneu, fixînd imaginea principalului politician al partidului în memoria colectivă, inclusiv pentru că erau în contrast evident cu afișele altor politicieni. Care, prin comparație, păreau împăiați, în cel mai bun caz.
Peste toate acestea (și la propriu, și la figurat), o premieră absolută pentru o campanie electorală: liderul de partid a folosit zboruri cu avionul pentru a se deplasa rapid dintr-un oraș în altul. Rezultatul, uluitor: politicianul a ținut discursuri la 200 de manifestații și a strîns un auditoriu de peste zece milioane de alegători.
S-a creat, astfel, iluzia ubicuității: politicianul de opoziție era atît de puternic și de capabil încît era peste tot și deasupra tuturor.
Așa a luat naștere un mit. Iar pe 30 ianuarie 1933, acest mit s-a transformat în liderul națiunii. Unul din primele acte semnate de acesta în calitate de șef al națiunii: înființarea unui Minister al Propagandei. Ministru al Propagandei a fost numit Joseph Goebbels. Decizia a fost luată de cancelarul Adolf Hitler. Acesta era mitul și liderul Partidului Național Socialist, iar campania de imagine care a durat peste un deceniu după primul război mondial a dus, în cele din urmă, la al doilea război mondial.
Suprapusă peste situația Germaniei umilite după tratatul de la Versailles, propaganda nazistă nu le-a dat nici o șansă adversarilor politici ai lui Hitler. La începutul anilor ’30, Republica de la Weimar își trăia ultimele zile, sleită nu doar de atacurile de imagine ale liderului nazist, ci și de marele crah economic și, mai ales, de lipsa de idei politice ale celorlalte partide politice germane. Ambalîndu-și imaginea de führer providențial într-o campanie susținută și inovatoare de propagandă, Hitler a acoperit tot terenul comunicării publice: în ciuda faptului că a ajuns cancelar după ce a luat doar o treime din voturi și multe voci insistau că pericolul nazismului era uriaș, mesajele autorului cărții Mein Kampf s-au dovedit a fi prea puternice pentru a fi contracarate.
Azi, la o sută de ani de la primele manifestații naziste în Germania, la puțin peste 90 de ani de la instalarea cancelarului Hitler și la aproape 80 de ani de la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial, lumea pare să fie din nou în punctul în care mesajele extremiste produc efecte pe scară largă: Europa intră în al treilea an de cînd Rusia a invadat Ucraina, partidele de extremă-dreapta au un bazin electoral de 20-30% în multe țări europene, antisemitismul înflorește, iar economia UE dă semne de oboseală.
Poate fi, azi, reprodus modelul propagandei naziste pentru a influența decizii de masă?
Am zice că nu. Am zice că sînt multe voci, mesaje, idei care circulă pentru ca o singură narațiune, ca aceea care funcționa în anii ’20 ai secolului trecut, să mai aibă efect azi. Am zice că, într-un secol, planeta a învățat ceva, că manipularea nu mai poate fi realizată cu mijloace interbelice. Am spune că avem la îndemînă, azi, prea multe surse de informare (pentru care nici măcar nu trebuie să ne ridicăm din fotoliu) ca să nu știm mai bine.
Dar am avea și dreptate? Da, sînt multe surse de informare. Foarte multe. Prea multe, chiar. Trăim, de fapt, într-un all-inclusive al informației, în care putem consuma în orice clipă din zi și din noapte cîte ceva: un aperitiv de mondenități, un fel principal de știri, felul doi – analize și sinteze, o memă-pișcot la desert ori un podcast plin de frișcă și căpșuni. Sau orice fel de combinație ne trece prin cap.
Dar, la fel ca într-un all-inclusive, există efecte.
Unul dintre ele ar fi că fie ni se face rău și nu mai vrem, fie consumăm impulsiv pînă nu ne mai putem mișca. Nici una dintre situații nu e sănătoasă.
Un alt efect este că nu știm prea bine de unde s-a aprovizionat stabilimentul all-inclusive în care ne aflăm. Adică rețeaua socială în care am ales să ne „cazăm” online, principala sursă de informații a zilei de azi. Așa cum habar nu avem de unde își ia all-inclusive-ul turcesc (în care merg urmașii lui Ștefan cel Mare și ai lui Vlad Țepeș) ingredientele pentru festinurile non-stop, nu știm nici cum decide algoritmul Facebook sau X ce ne livrează din conținutul produs de cîteva miliarde de conturi.
Sîntem, de fapt, prinși într-un tsunami de informații: valul rețelelor sociale. Acum o sută de ani, Hitler punea la lucru un sistem care arunca în aer comunicarea publică patriarhală a vremii. Azi, în vortexul gigantic al Internetului, același sistem de acum un secol este reprodus de n ori. Unde n are o valoare pe care nici nu ne-o imaginăm.
Azi, afișele „targetate” naziste au fost înlocuite de algoritmii Cambridge Analytica, de reels și de Instagram cu babilonia lui vizuală, sloganul a devenit memă, fiecare utilizator de Internet e o vedetă în bula lui și cu toții sîntem deasupra tuturor – Internetul nu are gravitație.
Și nu sîntem deasupra tuturor alor noștri – vecini de sat, de trib, de comunitate, de țară –, ci deasupra tuturor pămîntenilor. Alaltăieri chibițam la alegerile din Moldova, ieri – la cele americane, mîine vom afla scorul AUR, iar poimîine joacă Ronaldo în Emirate.
„Adevărul” oricărei societăți a fost întotdeauna un construct, o imagine creată, un tipar de evaluare și acțiune.
„Adevărul” (majorității) societății germane din anii ’20 și ’30, de exemplu, a fost unul antisemit, naționalist, revanșard, furios și frustrat. Un „adevăr” creat, într-un context politico-economic precar, de o propagandă foarte eficientă.
„Adevărul” societății contemporane are dificultăți în a fi identificat încă de la stabilirea suprafeței de joc: care societate – cea dintre granițele unei țări? cea din blocul comunitar cu reguli comune în care se află țara? cea de pe planeta uniformizată de ubicuul Internet?
Răspunsul nu poate fi decît un slogan care să poată fi înțeles pe Internet oriunde pe glob: Exclusively yours – all-inclusive.
Cătălin Prisacariu este jurnalist, co-fondator Defapt.ro.
