Secolul al XIX-lea ne-a arătat că oportunitățile femeilor și ale bărbaților arătau diferit, la fel cum șansele unei servitoare din casele burghezilor erau altele în raport cu oportunitățile marilor doamne, iar acest lucru ne este arătat de însuși faptul că femeile încep a pune piciorul în prag și a ieși din gospodărie. Așa se face că tot mai multe femei fac apel la divorț, atunci cînd mariajul nu mai funcționa sau de multe ori le punea chiar viața în pericol. Ei bine, cînd divorțul în spațiul românesc ajunsese un subiect chiar și în rîndul călătorilor străini surprinși de atitudinea „relaxată” a societății vizavi de separare, acest lucru trebuie văzut în toate nuanțele sale. E drept că femeile încep să facă apel tot mai mult la divorț, de cele mai multe ori motivul era fie abuzul, violența soțului sau pur și simplu impasibilitatea lui față de familie. Potrivit Codului Civil din 1864, divorțul era înfăptuit, fără a fi nevoie de motive radicale precum adulterul sau violența, prin simpla înțelegere „mutuală și stăruitoare a soților care hotărăsc că viața în comun le este nesuferită” (art. 214). Divorțul era facilitat și de relativa emancipare a dreptului la proprietate al femeilor prin sistemul de zestre, care revenea integral femeii după divorț.
Așa se face și că divorțul era un proces anevoios, mai întîi era nevoie de o dezlegare duhovnicească, căci Biserica joacă și ea un rol important în separare, iar mai apoi soții puteau merge la „tribunalul politicesc” pentru a-și disputa partajul. Potrivit codurilor de legi ale vremii (Caragea și Calimack), femeia nu putea fi deposedată integral de averea ei, cu excepția comiterii unor fapte deosebit de grave precum adulterul sau crima. După căsătorie, soțul devine administratorul absolut al averii ei și al întregii familii, însă divorțul intentat de soție ajunge de cele mai multe ori să echivaleze și cu o gravă sărăcire, căci era obligat să renunțe la partea soției, căci după Codul Civil al lui Cuza, nici măcar adulterul nu mai constituia motiv de deposedare. Ion Ghica va deplînge felul în care femeile ajung să „abuzeze” de acest privilegiu al dreptului la proprietate în articolele sale: „Foarte desele căsătorii din interes pentru zestre a femeii îl pun pe bărbat într-o poziție umilitoare dinaintea femeii dintr-al cărei avut va trăi, rămînînd la discrețiunea capricelor și exigențelor ei, exigențe care cresc cu diferențierea contingentului adus de fiecare la susținerea sarcinilor familiei”. Pentru că de cele mai multe ori căsătoriile erau rezultatul voinței părinților, divorțul reprezenta și o evadare de sub jugul unui mariaj impus și calea spre libertate, cu atît mai mult cu cît adulterul era incriminat pentru femei, căci dacă femeia era găsită „precurvă” sau „îngreunată cu sămînță străni”, căci soțul era singurul proprietar al pîntecului ei, sancțiunile erau grave, uneori soldate cu izolarea la mănăstire și imposibilitatea de a se recăsători, în vreme ce infidelitatea bărbaților era social acceptată, fiind considerată o simplă „cădere în dragoste”, iar aceasta devenea un motiv de separare numai dacă „căzînd în dragostea altei femei, nu se putea părăsi de aceasta”.
Așadar, divorțul în secolul al XIX-lea însemna, în mare parte, o eliberare de constrîngeri. Narațiunile istorice bazate pe cercetările arhivistice din vremea respectivă au arătat că divorțul în cazul claselor de jos era mai dificil și privit cu mai multă suspiciune de către Dicasterie. De cele mai multe ori femeile inițiau divorțul pentru a-și salva propria viață și a copiilor de sub teroarea soților. Cu toate acestea, deși cazurile erau confirmate de către comunitate, Dicasteria îndemna la reconciliere și la un timp de reflecție care să permită redresarea soțului. De multe ori această perioadă de reconcilieri fie avea un final tragic, fie femeile fugeau de-acasă, cel mai adesea la oraș, unde cel mai adesea se angajau ca servitoare, scăpînd de chinurile vieții domestice. Legile și prejudecățile în istorie au fost mai necruțătoare cu unii și mai blînde cu alții, iar a doua șansă apărea pentru cei oropsiți acolo unde instinctul de autoconservare și bunul-simț începeau a-și face singure dreptate.
Credit foto: Wikimedia Commons
