Pauzele între proiecte
Cînd îți aerisești micul spațiu dintre urechi, acela în care crezi că îți ții meșteșugul. Perioada de grație e cam două săptămîni, apoi începi să fii deprimată și prost-dispusă, nu știi de ce. (E pentru că nu lucrezi.) Cînd lucrezi, tînjești după o pauză. Cauți obsesiv pe net van-life-stealth-camping-ultralight-hiking-content, crezi că așa ai putea scăpa de gărgăunii din cutia cu meșteșug, dar, naivo, gărgăunii vin cu tine peste tot, ba chiar le place să călătorească. Gărgăunii îți sugerează discret în pauze că nimeni nu te va mai suna niciodată pentru vreo colaborare, ultima ta producție fiind un eșec lamentabil peste tot în afară de inima ta. Acolo, anumite spectacole din repertoriul propriu capătă o strălucire melancolică odată ce nu mai trebuie să le vezi zilnic. Vignette trecătoare: sunetul unei manevre de schimbat decorul înainte să i se fi adăugat muzică. Trecerea unui actor, cu pași siguri. Lumina.
Pauzele din timpul repetițiilor
Universale – cele scurte, pauzele de țigară, catedrale ale bîrfei. Sacrifici un colț de plămîn ca să auzi cine s-a mai certat, combinat, divorțat, înșelat, ce s-a mai postat, comentat, cine are/n-are dreptate, cine se crede prea tare, cine pare c-o să zboare. Uneori e liniște, și-ți imaginezi că actorii se gîndesc la scenele lor, coc propuneri, meditează la personajele însele. E adevărat: personajele plutesc prin spațiu chiar și în cele mai obiective procese de lucru. Rămîn atîrnate fraze, replici. Dacă e spectacol muzical, cîntecele îți rulează în cap cît faci drumul ca o ieșire de sub pămînt – din întunericul sălii de repetiții spre un afară unde, fie soare, fie ploaie, ești surprinsă că lumea e încă la locul ei.
În București, pauza lungă e doar cît să îmbuci o salată overpriced de la un magazin din proximitatea teatrului. Pauzele lungi din orașele mici sînt altfel, programul de repetiții e 10-14, 18-22, iar în pauza 14-18 toți actorii își au tabieturile, copiii sînt duși la și luați de la școală, sportul este practicat, drumurile la cumpărături, la evidența populației, la licitațiile pentru locuri de parcare sînt, în fine, făcute. Treci zilnic pe lîngă cîte cineva adormit pe canapelele rătăcite în cabinele actorilor. În fiecare teatru există o ierarhie între fotoliul din cabina băieților și cel din cabina fetelor, unul perceput general ca fiind mai confortabil. Se aude un „ț” scurt cînd cineva pornește în pauză cu hanoracul împachetat pe post de pernă și găsește fotoliul COMOD deja ocupat de alt somnoros mai rapid, mai prevăzător.
Iei textul la puricat în aceste pauze generoase.
Iată-te la mine, iată-te vrăjmaș al meu, al zeilor și al omenirii întregi. Nu-i vitejie, nici curaj să mai privești în ochi prietenii pe care i-ai lovit. [1]
Te gîndești: acum ce? Acum, cum? După pauză, cum descîlcesc?
Pauzele din spectacolul propriu-zis
O actriță m-a întrebat odată de unde știe regizorul cum trebuie spusă fiecare replică.
Răspuns senzorial: uneori, pur și simplu sună greșit. Mai tîrziu justifici, explici, dezlegi acest „greșit” instinctiv. Îl legi de conceptul general al spectacolului, de sensul posibil al textului și de contextul replicii în sine, dar senzația seamănă mereu cu un bec roșu aprins undeva în spatele retinei. Iar lucrurile sună greșit mai ales din cauza pauzelor, prea lungi, prea scurte, inexistente.
Formula mea e identică pentru fiecare scenă, fiecare spectacol. Un lucru se întîmplă lent, desfăcut, își stabilește existența. Apoi se mai întîmplă ceva, puțin mai repede. Tot mai multe lucruri, într-un crescendo decis care culminează cu ceva. Pauză. Și iar, apariție, lentoare, crescendo, climax. Pauză. Și tot așa, iar și iar, în ritmul interior al fiecărei scene. Iar crescendo-ul mare, format din toate aceste cicluri independente, este spectacolul însuși.
Pauza e unitatea de măsură a timpului scenic – cît de des apare, de ce lungime. Prin ea despărțim micile combustii una de cealaltă. Uneori propuse de actori, alteori impuse de regizor, uneori cu sentiment, alteori cu îți spui în cap un, doi, trei, și apoi zici vorbele. Unele replici există doar pentru a fi urmate de o pauză, un răstimp de înțelegere: actorul respiră, spectatorul ascultă. La început n-ai cum să nu te temi de ele, sînt volatile, o secundă în plus sau în minus poate distruge tot momentum-ul pe care îl construiești de o oră. De exemplu, celebrele pauze din piesele lui Cehov – sînt regizori care au construit metodologii în jurul pauzei cehoviene. Dar e greu să nu-ți fie frică de o pauză care poate a) conține lumea-ntreagă; b) strica frumoasa replică ce îi urmează.
Mașa: Cum poţi trăi fără să ştii de ce zboară cocorii? De ce vin pe lume copiii? De ce răsar stelele pe cer? Ori ştii de ce trăieşti, ori nimic din lumea asta nu are valoare...
(pauză)
Verşinin: E păcat, totuşi, că tinereţea trece... [2]
Printr-o pauză bine plasată, momentul devine tragic sau comic sau straniu sau tandru. Regizorii încearcă să le imprime pe veci, repetîndu-le îndelung. Actorii cu simț le fac, mereu și mereu, spontan.
Pauzele din public
Momente de tuse, foșnete, din masa amorfă se vede cîte o lumină care înseamnă: pauză de telefon. Într-un fel, spectatorii respiră împreună și asta creează pauze care uneori încurcă, alteori amplifică. Atunci cînd publicul rîde, timpul le aparține în totalitate. Ritmul spectatorilor influenţează ritmul actorilor din prima secundă pînă la heblu.
Și uite preferata, cea mai chinuitoare și dulce pauză: în întuneric, împreună, așteptînd acel prim sunet de aplauze, cînd inimile noastre sînt cu totul în palmele spectatorilor.
[1] Medeea de Euripide, tr. Alexandru Pop
[2] Trei surori de A.P. Cehov, tr. Elisabeta Pop
Irisz Kovacs (n. 1999) este regizoare de teatru. Abordarea sa artistică este jucăușă, ironică și vizuală, fiind deosebit de interesată de modul în care imaginile sînt create în scenă. În 2022, a fost nominalizată la Premiul UNITER pentru Debut, iar în 2024, a fost nominalizată la Premiul UNITER pentru Regie. E cîştigătoare a premiului „Iulian Vişa”, oferit de FITS pentru tinerii creatori de teatru, iar din 2024 este regizoare angajată a Teatrului German de Stat Timişoara.
Credit foto: Wikimedia Commons
