Acum cîțiva ani, o comisie internațională de biologi marini au încercat să estimeze cîte specii de organisme mai așteaptă să fie descoperite în adîncurile mărilor și oceanelor. Răspunsurile au variat: cele mai optimiste estimau că știm cam o treime din speciile marine, pe cînd cei mai pesimiști (sau realiști?) bănuiau că nu cunoaștem nici măcar cinci procente din răspuns. Cu alte cuvinte, nici măcar nu știm cît nu știm despre viața din mări și oceane.
Situația nu este cu mult diferită nici atunci cînd vine vorba despre cum arată fundul mării. Aici avem un răspuns: cunoaștem mai bine suprafața planetei Marte decît relieful submarin.
Există o serie de întrebări pentru care omenirea va trebui să muncească și să investească serios pentru a se apropia de niște răspunsuri cît de cît complete. Ce există în adîncul mărilor și oceanelor? Greu de aflat. Și asta pentru că adîncimea medie a Oceanului Planetar este de peste patru kilometri. Iar în acești patru kilometri sînt stratificate numeroase mase de apă, permanent în mișcare, fiecare cu compoziția sa chimică, cu temperaturi diferite, cu forme de viață mai diverse decît ne putem imagina.
Cît de mult înțelegem mișcarea apelor în Oceanul Planetar? Circulația marilor curenți oceanici este cunoscută la modul general. Avem o idee despre dinamica la scară mare a curenților oceanici, principalele lor direcții, modul în care străbat distanțe uriașe. Dar mecanismele și procesele care au loc la nivel de detaliu? Vor mai trece mulți ani pînă cînd le vom putea înțelege cu adevărat.
Poate vă întrebați de ce contează aceste informații. Una peste alta, împreună, acești curenți reprezintă uriașa bandă transportoare care influențează totul, de la climă la transportul materiei și al formelor de viață pe planeta Pămînt. Și chiar dacă facem măsurători sistematice, ele ne pot arăta care este situația în mod punctual. Cum se mișcă aceste mase de apă în timp mai lung? În decenii sau chiar secole, să zicem? Deocamdată avem tot idei generale, iar unele informații pot fi doar deduse din studiul proceselor petrecute mai demult pe Pămînt.
Pe cît de puțin cunoaștem cum se mișcă apele Oceanului Planetar, la fel de puțin știm relieful fundului mărilor și oceanelor. În prezent nu avem decît informații relativ grosiere, atît pentru că o investigare detaliată a celor mai bine de 70 de procente din suprafața planetei care se află sub ape presupune mii de expediții de studiu, care nu au fost deocamdată efectuate, cît și pentru că metodele de investigare a fundului mării nu aduc la fel de multe informații ca acelea de la suprafață. De aceea, fiecare cartare detaliată a adîncimilor aduce noi surprize și informații privind relieful submarin.
Iar dacă părțile mai puțin adînci din apropierea coastelor și de pe platformele continentale sînt ceva mai bine cunoscute, zonele abisale rămîn niște enigme aproape deloc studiate. Aproape fiecare nouă misiune la adîncimi mari aduce informații despre procese geologice, chimice sau biologice nebănuite. În ultimele decenii, relativ puținele misiuni de studiu al zonelor abisale ne-au întredeschis noi porți ale cunoașterii, precum imensa bogăție a formelor de viață din jurul izvoarelor termale de pe fundul oceanelor, organismele adaptate la presiuni atît de mari încît zdrobesc aproape orice creație umană, noi grupe de microorganisme care pot fi cheia înțelegerii vieții pe alte planete sau care pot deveni esența unor tratamente care azi ne pot părea miraculoase. Ca exemplu, un singur program major dedicat studiului microorganismelor din Oceanul Planetar, Tara Oceans, început în 2009, a crescut gradul de cunoaștere privind diversitatea virușilor marini de la 39 de specii la peste 200.000 de forme de ADN viral în doar cîțiva ani.
În afara formelor de viață nou descoperite sau încă necunoscute, pe fundurile oceanelor au loc procese geochimice aproape deloc studiate. Ele fac însă ca, la adîncimi mari, să găsim volume fabuloase de componente metalice care ar putea rezolva crizele de materii prime pentru numeroase generații. Înainte de a exploata însă oricare dintre aceste resurse, trebuie să înțelegem ce există acolo și care este impactul activităților noastre asupra mediului natural și formelor de viață care ar putea fi afectate.
Vorbim mereu despre mări și oceane. Apare o întrebare firească: ce sînt mările și ce sînt oceanele? Aparent, răspunsul e simplu. Dacă ne referim la suprafețe, e aproape simplist. Mările sînt mari, în timp ce oceanele sînt uriașe. Apoi, mările au adîncimi medii mai mici decît oceanele. Mai mult, oceanele separă continentele prin mari mase de apă.
În realitate, fiecare dintre aceste definiții poate fi contrazisă. Marea Neagră și Marea Mediterană separă și ele continente. E drept, distanța actuală dintre continentele separate e relativ mică. Dar cîndva, în trecutul geologic al planetei, situația era ceva mai complicată. În legătură cu adîncimea medie, și aici apar excepții. Sînt mări ale căror adîncimi maxime sînt apropiate de cele ale Gropii Marianelor (aproape 11 kilometri sub nivelul mării).
Atunci, poate că singura definiție valabilă rămîne cea legată de suprafețe. Dar și aceasta rămîne în picioare doar pentru prezent. Dacă privim la scară geologică, de milioane de ani, un ocean se naște întîi printr-o crăpătură majoră a scoarței terestre, fiind mai întîi un lac, mai apoi o mare și doar în anumite situații, cînd plăcile tectonice îi îndepărtează țărmurile suficient de mult, poate deveni ocean. Fundurile oceanelor se deplasează permanent pe acea bandă transportoare a plăcilor tectonice, de la cea mai proaspătă crustă, abia născută din dorsalele medio-oceanice, pînă la cea veche, trimisă la topit, în mantaua terestră, acolo unde plăcile încalecă unele peste celelalte. În zeci de milioane de ani, chiar și cel mai mare ocean poate ajunge ca, în timp, să își micșoreze dimensiunile și să devină din nou o mare (sau mai multe). E drept, o nouă mare flancată de alte țărmuri și alte continente decît cele de la începuturile sale.
Lăsînd deoparte proba timpului, cele cinci oceane de pe Terra au atît de multe în comun pe cît sînt mările de diferite. Sînt mări întunecate, furtunoase, mări tulburi și mări cu ape limpezi, mări abrupte și mări cu adîncimi mici, mări foarte sărate și mări cu apă aproape dulce, fiecare avînd o poveste unică și un anumit stadiu de evoluție în istoria geologică a planetei.
Povestea mărilor și oceanelor nu și-ar avea sensul fără să înțelegem și modul în care omenirea a interacționat cu acestea. Știu, au zis-o mulți pînă acum, dar povestea omenirii este direct legată de interacțiunea cu Oceanul Planetar și cunoașterea acestuia.
Solurile fertile ale văilor marilor fluvii și ale deltelor, precum și țărmurile bogate în hrană au oferit cele mai bune condiții care au permis oamenilor să supraviețuiască, să se dezvolte, să își construiască civilizații. În creșterea sa, omenirea a avut, față de mări și oceane, mai multe abordări. Marea a fost considerată mereu o sursă de viață, dar și cale de comunicare, un drum spre pămînturi misterioase, spre posibile bogății de neînchipuit. Marea este și adăpostul unor ființe pe cît de fascinante, pe atît de monstruoase, o permanentă sursă de pericole. Dar dintotdeauna au fost oameni care au acceptat riscurile mărilor, cu speranța la posibilele recompense fabuloase. De la începuturile sale și pînă acum aproape două secole, Oceanul Planetar a fost un tărîm peste care trebuiau construite punți de comunicare între civilizații și continente.
A urmat perioada în care, pe măsură ce omenirea a învățat să își găsească drumul pe mare, a început să îi și exploateze din ce în ce mai intens resursele, atît cele vii, cît și cele minerale. Această exploatare intensă și nemiloasă, de la pescuitul intensiv, care afectează toate formele de viață, nu doar speciile de interes, la extracțiile de materii prime fără nici un control al impactului asupra mediului înconjurător, a început să afecteze grav sănătatea Oceanului Planetar. Pe lîngă acestea se adaugă și transportul accidental, pe corpul navelor, al unor specii dintr-un bazin marin în altul, cu efecte grave asupra echilibrului formelor de viață. Mai rău, mările și oceanele au devenit și gropile de gunoi ale omenirii, aici ajungînd, prin rîuri și fluvii, toate resturile rezultate din activitățile umane de pe uscat. În mai puțin de două secole, omenirea a reușit să murdărească apele, să ducă la dispariție numeroase specii de organisme marine, să dezechilibreze ecosistemele și, cel mai probabil, să distrugă și specii pe care încă nu ajunsese să le cunoască.
Din fericire, ultimele decenii au marcat intrarea într-o nouă perioadă, în care omenirea pare a fi început să se maturizeze și să se responsabilizeze. Sînt pași făcuți spre a reduce amprenta noastră asupra Oceanului Planetar, pentru a învăța să folosim mai responsabil resursele mării, fără să le distrugem. Să le studiem ca să le putem înțelege mai bine. E abia un început de drum. În timp ce numeroase state încep să aplice politici de folosire responsabilă a resurselor marine, în alte părți multe din vechile practici se mențin, iar activitățile cu puternic impact negativ sînt pur și simplu mutate dintr-o parte în alta a planetei. Iar poluarea istorică își spune cuvîntul. În unele zone puternic degradate în trecut se simte cît de complicată și de grea este revenirea la o stare bună a mediului. Cu toate acestea, există și semne bune, și povești de succes.
Sîntem într-un moment de cumpănă, în care, dacă ne vom extinde atitudinea matură, de a ne înțelege mai bine mările și oceanele și de a ajunge astfel să folosim resursele lor în mod responsabil, vom ajunge să trăim în armonie cu natura. Iar asta omenirea a făcut-o și în trecut. Și dacă nu vom continua pe acest drum? Istoria vieții pe Pămînt ne arată că, în general, speciile dominante care au dezechilibrat grav starea mediului înconjurător au sfîrșit prin a se autoelimina. Nimic nu ne spune că noi am putea fi o excepție de la această regulă.
Adrian Stănică este cercetător științific la Institutul Național pentru Geologie – GeoEcoMar și profesor onorific la Universitatea din Stirling, Marea Britanie.
Credit foto: Wikimedia Commons
