Carmen are 72 de ani, merge la dansuri, Pilates și înot, iese la cafeluțe-n sat cu prietenele, dar azi a venit, exact ca acum două zile, să-mi aducă de mîncare, mi-a făcut o supiță și mi-a luat fructe. Am cunoscut-o acum doi ani, e vecina de la etajul 2, a apărut la ușă, ding-dong, la cîteva săptămîni după ce m-am mutat în clădire, cu ciocolată. Și de sărbători, din nou, ding-dong, cu o crăciuniță-n ghiveci.
Domingo, vecinul de la 1, fost proprietar de discotecă, actual stăpîn de jack russell, catolic din categoria celor care semnalizează cu steaguri în geam că e Paștele, Crăciunul, Magii și catralioanele de alte sărbători pentru care biserica a imprimat baticuri, e un pic mai reținut. El este omul WhatsApp-ului, trimite mesaje în care mă asigură că Dios e mare și totul va fi bine.
Foștii proprietari ai apartamentului meu, doi bunicei săriți de 80 de ani, sună, dau mesaje, măcar de sărbători, și, atunci cînd te lovești de ei printre rafturi la alimentară, îți strecoară iute-n coș o invitație la cafeluță, la o vorbă, la un dulce.
Am stat zece ani în Piața Iancului, la etajul 9, în tot acest timp am schimbat circa șapte vorbe cu vecinul din dreapta, de tipul morții, gîtu’, ba pe-a mă-tii, cauzate de sensibilitatea dumisale la alegerile mele muzicale. Nu mi-a dat o lingură de zahăr, nici bună ziua nu mi-a dat.
La Brașov, am stat într-un bloc mic, cu opt apartamente, două neocupate. Vecinii de la parter, intelectuali, șefii informali ai asociației de locatari, au luat pe numele lor factura de apă pe care o împart pe apartamente după un algoritm straniu. Deși ei își spală mașina și udă grădina, plătesc la fel ca tine, care nu speli mașina și nici nu uzi grădina pentru că TU EȘTI CHIRIAȘ. Iar chiriașul e subom. Asta crede familia de intelectuali de la parter și părerea e împărtășită de văduva de la etajul unu care, deși stă vizavi de nebuna blocului care rage și trîntește ușile la 2 dimineața înjurînd Securitatea, nu este deranjată de crizele acesteia. Nebuna este proprietară, poate să facă ce vrea la ea în casă, are drepturi.
Intelectuala de la parter, fostă profesoară, este acră și plină de reproșuri. Soțul, inginer pensionar, coboară în gînduri ca într-un beci după gogonele, e atît de prins cu borcanul de cinci kile de gînduri încît niciodată, dar niciodată nu a fost în stare să spună „Bună ziua”. De ce ar face-o? Sînt doar o chiriașă. Și încă una căreia îi intră mulți oameni în casă, tocind scările, respirînd aerul blocului, consumînd lumina de pe hol.
Dar stai, că instalația electrică s-a stricat. Pipăi cu vîrful cizmei treptele ca să urci pînă la doi, bîjbîi cu mîinile împrăștiate, căutînd pereții minei Moria. Intelectualii de la parter, șefii blocului, nu au problema asta, deschid poarta și țuști la ei în casă, la lumină. Plătesc eu reparația, îi spun văduvei de la etajul unu. Doar faceți ceva, că uite, o prietenă a căzut în fund, și-a fisurat noada pe scări din cauza întunericului.
Văduva dă din cap înțelegătoare și spune că va lua măsuri, va vorbi cu pensionarii-intelectuali și va rezolva problema. Plec două luni din țară și mă întorc la o realitate inedită. RENEL a constatat că are contract de furnizare a curentului pe spațiile comune ale blocului încheiat cu o persoană decedată, anulează deci contractul și cere unuia dintre proprietari să preia contractul pe apartamentul său. Proprietarii se codesc, nu ar prea vrea o astfel de responsabilitate, așa că RENEL taie complet curentul pe scară, adio interfon. Intelectualul-inginer nu se pierde cu firea, pune o yală nouă, face chei, cere bani locatarilor pe chei și bîjbîiala continuă pe scara blocului, în tăcere, căci nimeni nu suflă o vorbă despre asta, nu în public.
Bezna e alegerea tuturor: noi, chiriașii, că sîntem suboameni și oricum părerea noastră nu contează, ei, proprietarii, că nu pot fi obligați să își asume un astfel de contract. În definitiv, cine știe de ce a murit mortul cu contractul RENEL? Poate de la atît de multă responsabilitate care a apăsat pe pereții inimii, i-a rupt ventriculul drept și dus a fost. E mortal un contract d-ăsta, mai bine bezna de pe hol decît cea eternă.
Blocul meu e țara mea. Proprietarii sînt niște idioți inepți, incapabili să administreze prăvălia. Desigur, prostia e umezeala care atrage igrasia răutății. Proprietarii sînt românii care nu vor să vină chiriașii, străinii, să le spună lor cum să facă treaba. Proprietarii nu vor banii chiriașilor ca să repare ce e stricat, preferă să se strice de tot, după principiul otrăvirii puțurilor și incendierii ogoarelor. Decît să fie bine pentru toată lumea, mai bine să ne fie rău tuturor. Și ce dacă văduva își poate rupe și ea capul pe scări, faptul că știe că eu am un etaj în plus de străbătut, deci șanse duble să îmi rup capul, o face fericită. Așa, nu o să mai vină atîția oameni străini la noi în bloc și ei, proprietarii, vor trăi fără frica invaziei, în urletele dementei care înjură Securitatea.
Nu ne vindem țara. Nu vrem străini în bloc. Eventual, să se intre cu buletinul. Cei cu soț în zilele pare, cei fără soț în cele impare. Sîntem pierduți. România stă pe o cracă pe care o taie veselă de sub ea, sperînd că în cădere va stîlci străinul oprit să facă pipi la rădăcina stejarului.
Intelectualul român ceaușist, cel care citea America ogarului cenușiu și spunea bancuri cu Lenuța la poarta raiului, înrăit de pensia mică, de Becali, Udrea și Ponta, de Nețoiu și Gâdea, de Soros și Badea și Ghiță, nu vrea decît să producă durere. Și dacă, în timpul acțiunii, un șrapnel se înfige și în el, îl primește fericit, căci asta înseamnă să fii erou.
În blocul alor mei, jumate din apartamente-s goale, oamenii-s plecați la muncă pe afară ori s-au mutat la țară. Un apartament a fost închiriat, acum doi ani, de șase nepalezi. Cuminți, muncitori, respectuoși, tăcuți. Dar chiriași. Suboameni. D-aia mănîncă rahaturile alea puturoase. D-aia au venit gîndacii. Nu contează că nu au fost găsiți gîndaci la ei, normal că nu erau acasă gîndacii, ăștia sînt ca haiducii, pleacă-n cete și atacă românii bogați, nu stau la curry-ul de săraki.
Dacă o întrebi pe maică-mea îți va spune că sîntem cel mai ospitalier popor din galaxie. Poate să mai existe un popor înfrățit cu noi în bunele tratamente ale celor cu care împărțim fondul de rulment, dar poporul ăsta trăiește pe o planetă la 567 de milioane de ani-lumină de Pămînt.
Nu-și poate imagina maică-mea cum de pot să vorbesc atît de frumos despre spanioli și cum nu văd erecția de ospitalitate din pantalonii poporului român. Păi, dragă mamă, cum poți vedea o erecție cînd ești tratat cu fundul?
Raluca Feher este scriitoare și director de creație în publicitate. Cea mai recentă carte publicată: Te iubesc, dar nu pe tine (Editura Trei, 2021).
Credit foto: Wikimedia Commons
