Două lucruri privind arhitectura, așa cum o privea Hegel, se fac și astăzi demarcate. Primul, că aceasta se judecă estetic prin categoria sublimului, nu a frumosului, fie acesta obiectiv sau subiectiv, și că, deci, figura construită proprie sublimului ar fi piramida. Al doilea, că arhitectura nu presupune excavarea, înlăturarea de materie, ci adăugarea (prin depunerea sedimentară de elemente modulare din varii materiale, de la chirpici din argilă pînă la blocuri de piatră de felul celor ale ziselor piramide; sau asamblarea de elemente într-un întreg. Precum structurile catedralelor gotice și arcele lor butante, adevărate dantelării în piatră, sau fan ceilings, tavanele din piatră cu nervuri dispuse în evantai, precum la King’s College Chapel, din Cambridge, sau turbioanele sprijinindu-se pe lujeri de piatră, precum la Sagrada Familia, din Barcelona. Atenție, apropo: anul viitor, la centenarul morții arhitectului său, beatus Antoni Gaudí y Cornet, musai să mergeți pe acolo, să o vedeți gata (că sfințită a fost de Papa Benedict al VI-lea). Orice va fi însemnînd „gata“ la un edificiu care este mai degrabă proces de devenire decît obiect arhitectural…
A doua zisă hegeliană merită o discuție în sine. Prima este mai simplă, dacă răspundem în prealabil la întrebarea: unde e trecerea de la frumos la sublim, arhitectural vorbind? Căci, evident, Hegel se referea, atunci cînd vorbea despre arhitectură, la palate, la arhitectura religioasă și memorială și, probabil, la cele mai semețe exmple de structuri defensive, dar în nici un caz la structurile modeste ale arhitecturii urbane mărginașe, ca să nu mai vorbim despre cea rurală. Or, între timp, au căpătat drept de cetate, la propriu și la figurat, și construcțiile care nu sînt, dimensional vorbind, edificii, dar care emulează trăsături ale artelor aulice și de reprezentare. Prin urmare, limita este în primul rînd dimensională, atunci cînd: a) face referință la scara umană a materialelor de construire, astfel încît acestea să fie cu putință de transportat și de pus în operă de echipa de constructori plus scripeții („Dulgheri, înălțați grinda acoperișului!” de J.D. Salinger); b) face referință la corpul uman (coți, degete) sau întreg; și c) construcția poate fi cuprinsă dintr-o privire. Prin urmare, arhitectura destinată locuirii individuale s-ar supune mai ales canoanelor frumuseții, plus cîteva în plus, date de regulă de pitorescul așezării lor în peisaj sau în ansambluri deja construite (suburbia Oak Park, din Chicago, făcută aproape exclusiv din casele lui F.L. Wright, bunăoară).
Tot asupra acestei limite meditează, în subsidiar, și conceptul de Bigness (magnitudine), al lui Rem Koolhas, atunci cînd constată, în ale sale cinci teoreme despre acest concept, că nu mai există relații între clădire și contextul ei natural sau edificat; între miezul clădirii și expresia acestuia în anvelopantă (forma, așadar, nu mai urmează funcția); respectiv, între baza clădirii și modul în care se termină în partea superioară. În treacăt fie spus, asta înseamnă pulverizarea noțiunilor estetice tradiționale (proporții, conceptul de mărime absolută, al esteticianului grec P.A. Michelis; sau raportul între părțile clădirii, pe de o parte, și între acestea în clădirea în întregimea sa). Cu alte cuvinte, arhitectura de magnitudine contemporană excede atribute precum măreție, monumentalitate și altele asemenea. Apropo, monumentalitatea, derivînd din monumentum, are la bază memoria pioasă față de cineva plecat dintre noi, nu dimensiunea pietrei de mormînt. Mausoleul, ca formă de monumentum funerar fastuos peste poate, al regelui Mausol, i-a impresionat atît de tare pe romanii care l-au văzut, încît termenul s-a păstrat (dar nu și realitatea care i-a servit ca sursă).
Iar aici sînt de decelat cîteva aspecte ale gigantismului edificat. Una este dacă discutăm despre o clădire foarte înaltă (unde, needificat încă, mai rezistă edificiul Mile High, al aceluiași F.L.Wright, înainte citat), unde țările din Golf au luat-o în față, cu Burj Khalifa și alte exerciții de pură performanță tehnologică, înaintea oricărui alt criteriu de calitate a locuirii. Alta este dacă discutăm despre cea mai grea construcție, mare în sensul de masivitate, unde am rezistat și noi o vreme prin Top 3, cu Palatul Parlamentului (Casa Poporului), care, iarăși, nu înseamnă absolut nimic altceva decît tone și, eventual, tehnologie (dar la noi nu e cazul, piatra se descuamează de parcă ar avea lepră și nimeni nu știe cum se va face înlocuirea instalației de încălzire).
Dar magnitudine înseamnă și marele spațiu gol dintr-o clădire, acel atrium pe toată înălțimea – de la hotelurile Hyatt, pe care le-a făcut în SUA. dar și la Budapesta, pe malul Dunării, arhitectul John Portman; pînă la Soho Beijing al arhitectei Zaha Hadid. Spațiul interior gol, privit de sus, este mai straniu decît spațiul urban exterior văzut, să zicem, de pe Chrysler Building sau Empire State. Probabil senzația de hău care te absoarbe, nu știu de ce, dar spațiul gol și amplu, inclus în construcții, este o trăsătură aparte a arhitecturii de astăzi: la Guggenheim Bilbao, de altfel, spațiul plurimorf și gol e mai interesant decît majoritatea exponatelor; la Aronoff Building / College of DAAP, de Peter Eisenman, la Universitatea din Cincinnati, golul are atributele formale ale unui rîu care izvorăște din cel mai înalt punct al edificiului și ajunge să se amplifice și pe orizontală, dar și pe verticală, la ieșirea principală spre campus: prin golul acesta uriaș se circulă, se moțăie, se privește în ecrane, se mănîncă și se lucrează la computere, se fac expoziții și se discută la panou proiectele studențești, iar vara – diplomele. La fel și la Conservatorul CCM proiectat de Pei Cobb Freed: aici, clădirea este secundară în raport cu circulația logitudinală prin ea, luminată zenital prin ce altceva decît piramiduțe de sticlă (Pei a fost și autorul piramidei de la Muzeul Luvru din Paris, care nu e altceva decît alt gol amplu supra- și subteran, devenit centrul vital al întregului). Întrucît campusul este restrîns și fără putința de expansiune, golul ca stradă interioară majoră excavează și ansamblul urban al lui Tom Payne și Morphosis, din același campus, gravitînd pe una din laturile stadionului. A parcurge strada pe acolo are avantaje, poți vedea prin transparență activitățile din spațiile aflate la diferitele niveluri: piscina, una dintre cantine, un alt centru sportiv de întreținere, sedii ale organizațiilor studențești. Ce nu vezi, firește, sînt dormitoarele studențești de deasupra golului…
Aproape ca în Dao De Jing (cartea sacră a daoismului), nu e, ai zice. Acolo e scris că nimicul din centru este, prin chiar golul său, esența roții: spre centrul său se îndreaptă spițele, lui îi dă ocol, rotindu-se, circumferința roții, dar și butucul care strînge spițele laolaltă; sau precum galaxiile, care au (cel puțin) cîte o gaură neagră în centru, împrejurul căreia se rotesc, iar cele mai apropiate se și prăbușesc dincolo de orizontul acestora.
De la legenda lui Dinocrates (despre care am mai scris la Dilema) și pînă astăzi, coruri de bocitoare și de lăudători au comentat cogeamite arhitecturile. E ceva, în această profesiune, care forțează limitele fizice, dar și pe cele simbolice; e ceva, în acești profesioniști, de natură să îi tenteze a se asocia cu regimurile totalitare (ca să nu o luăm iar de la faraonii lui Hegel sau de la Alexandru cel Mare, al zisului Dinocrates, ci doar de la regimurile totalitare ante- și post-belice), cu cei care ar putea finanța imaginația în hiperfuncție a cîte unui arhitect sau, la noi, a unei arhitecte.
Ce vine este dincolo de orice halucinație, pentru că, hrănită cu astfel de precedente, IA va produce monștri pentru care gigantismul de azi e Kindergarten. Priviți proiectul NEOM, orașul liniar din Arabia Saudită, în portul căruia se intră pe sub un zgîrie-nori… suspendat de porțile de acces. Sau gîndul acelui oraș care nu se înalță spre cer, ci se scoboară din el, plecînd dintr-un punct Lagrange către pămînt. Colegul Matias del Campo investighează acest spațiu latent (încă), dintre textul prompt-urilor și răspunsul vizual (randare sau proiect) primit de la Midjourney (sau DALL-E): pot oximoroanele să blocheze IA? Matias a solicitat lucruri aparent imposibile, precum clădiri cu pene sau un apartament pentru un portavion, abia aici s-a gripat IA…
Augustin Ioan este arhitect, profesor universitar la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu“, București. Cea mai recentă carte publicată: Loc în dialog – spațiul public – arhitectura sacră – topograme, Editura Paideia, 2022.
Credit foto: Wikimedia Commons
