Cu vreo douăzeci de ani în urmă, încă foarte tînăr fiind, m-am trezit într-o seară de toamnă tîrzie în „groapa” de La Muzeu (cîrciuma ilustră de pe Bd. Dacia care a dispărut odată cu retrocedarea clădirii care a fost sediul MNLR între 1971 și 2014), la masă cu Gheorghe Crăciun. Am rămas la un moment dat doar noi doi și, cu toate că nu am vorbit prea mult despre literatură, am purtat una dintre cele mai pătrunzătoare și mai instructive conversații ale anilor mei de început. Crăciun era nu atît un strateg literar, cît un teoretician care înțelegea foarte bine mecanismele și dinamica relațiilor din ecosistemul cultural. Punea problema cumpănit și fără părtinire, puterea lui de a vedea lucrurile dincolo de rivalități, inamiciții și gîlcevi pornite de la orgoliile supradimensionate ale scriitorilor făcea ca observațiile sale să fie pe cît de percutante, pe atît de limpezi și de adecvate la contextul pe care îl traversam.
Multe s-au schimbat de atunci în raporturile dintre scriitori (iar asta a încetat să mai fie o chestiune generațională). Uniunea Scriitorilor, despre care fusese vorba, printre altele, în acea discuție cu G.C., a suferit transformări dramatice odată cu regimul personalizat al lui Nicolae Manolescu, ce a provocat o ruptură decisivă acum un deceniu (cînd cîteva zeci de scriitori buni și excelenți au fost excluși fiindcă doreau o reformă sau și-au dat demisia în semn de protest). Așa încît nu există, azi, o concurență reală între scriitorii membri ai Uniunii și cei care nu fac parte din organizația-fanion a „breslei”, ei scriu și activează de ani buni în lumi paralele. Iar acesta e un semn de degradare, fiindcă ceea ce vedem acum este un solipsism al unor cercuri autosuficiente între care nu mai există nici un fel de comunicare (dacă nu pun la socoteală repetatele atacuri din România literară la adresa „indezirabililor”, a celor deveniți țintele predilecte ale unui establishment tot mai irelevant).
Evident că, nu doar în ce privește importanța simbolică, dar și în realitatea complicată a economiei de piață, raporturile de concurență între creatori pot genera, cum se spune acum în limba de plastic a epocii, plusvaloare, aducînd mult nu doar în evoluția operei unor inși cu idealuri, structuri psihologice și înzestrări neasemănătoare, ci și în înaintarea generală a conglomeratului de idei înnoitoare, direcții și orientări puse în circulație într-o epocă, de grupări, publicații și edituri și tot ceea ce mai intră în alcătuirea unei culturi literare.
Un exemplu pe care nu mă feresc să-l dau cînd e vorba despre competiție scriitoricească vine din perioada cînd, la sfîrșitul adolescenței, am devenit membru al Cenaclului Euridice condus de Marin Mincu. Un reactiv prin excelență, și un tip de o mîndrie uneori insuportabilă, profesorul Mincu își făcuse un program în Euridice din a-i încăiera pe tinerii 2000-iști, dar mai ales de a-i asmuți pe aceștia atunci cînd la cenaclu era invitat cîte un scriitor din generația care ne precedase. În concepția sa, polemica, raderile și poziționările belicoase erau esențiale, iar la început admit că au avut importanța lor, în sensul că au fost, în cîteva momente, forța motrice a acelei societăți literare. După o vreme însă, am realizat că ele conduceau adesea la înveninări și dușmănii cărora nu le înțelegeam rostul sau mizele în ordinea strictă a explorărilor noastre individuale. Înclin, de aceea, să cred că, în afacerea asta cu literatura, competiția e, în primul rînd, cu tine însuți (în sensul autodepășirii, al revendicării acelor teritorii de noutate și de progres pe care nu le cucerești numaidecît ca urmare a confruntării cu ceilalți).
Unde există competiție (iar la scriitori, parcă mai mult decît în orice altă breaslă artistică, orgoliile sînt enorme și neconcesive) ar trebui să existe și solidaritate în fața problemelor și piedicilor comune – iar solidaritatea ne lipsește în egală măsură. Nu că scriitorimea din părțile acestea ar fi fost vreodată mai puțin egocentrică și dominată de un individualism feroce, fie că vorbim despre perioada interbelică, fie că avem în vedere încleștările și mîncătoria din comunism (iar atunci mizele erau, să o recunoaștem, considerabil mai mari decît sînt în societatea prezentului, cînd scriitorii care trăiesc cu adevărat din scris pot fi numărați pe degetele de la o mînă).
Cît despre online... lucrurile sînt atît de volatile și de superficiale încît nu pot să nu recunosc, ca unul care a intrat într-o mulțime de confruntări lipsite de beneficii intelectuale, că sînt cum nu se poate mai rudimentare și mai ineficace, dînd seama în primul rînd despre schimbarea majoră de paradigmă la care asistăm (sînt tot mai convins că ne aflăm în pragul unui sfîrșit al culturii scrise).
Dacă Gheorghe Crăciun a impus prin antologia sa de la începutul anilor ’90 formula „Competiția continuă”, ar trebui să ne gîndim serios ce mai poate însemna asta treizeci de ani mai tîrziu, într-o lume a gîndirii atrofiate și a unei dispersări mentale fără precedent.
Claudiu Komartin (n. 1983) este poet, editor și traducător.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
