Cînd lucram în presă, în anii ’90-2000, la scurt timp după ce am încheiat colaborarea cu postul public de radio, redactorul-șef al stației comerciale care m-a angajat m-a apostrofat amical că în mediul privat, spre deosebire de presa în serviciu public de unde veneam, „trebuia să mai exagerez: aici facem rating, alarmăm, nu plictisim cu informații seci!”. Politica editorială, valorile culturii organizaționale ale postului comercial au intrat în coliziune cu normele pe care mi le insuflase școala de jurnalism unde-mi formasem cultura profesională. Colegii din trust, de la un post de televiziune de mare audiență, mi-au împărtășit în ședințe de redacție formula secretului lor comercial pe care mă încăpățînam să nu-l înțeleg: „Cu cît cobori mai mult nivelul intelectual și de exprimare în media, cu atît ajungi mai sus ca cifre de audiență!”. Format într-o facultate de jurnalism, îmbrățișam teoria lui Kovach și Rosenstiel din The Elements of Journalism, că prima obligație a jurnalistului constă în disciplina verificării, chiar dacă adevărul poate fi plicticos. Misiunea ziaristului e de a verifica faptele cu acuratețe, de a furniza informații exacte, dincolo de prejudecățile sale sau de așteptările publicului.
Grozăviile, obscenul, indecența, excesul, lipsa de moderație sau de etică, abaterile de la normele de bun-simț sînt căutate și investigate de jurnalist pentru a fi expuse și amendate de opinia publică. Reputația, prestigiul și autoritatea morală a actorilor sociali pot fi astfel amendate de public, iar cei surprinși încălcînd normele pot fi apoi sancționați reputațional, administrativ sau penal. Presa ca putere înseamnă capacitatea jurnaliștilor de a submina – prin publicarea informației de interes pentru publicul lor – autoritatea, imaginea, credibilitatea actorilor politici sau comerciali ale căror fapte ilicite au fost dezvăluite în media. Din acest motiv, în democrațiile occidentale instanțele sînt mai tolerante cu anumite exagerări în exprimarea jurnaliștilor în relația cu politicienii atunci cînd sînt investigate posibile fapte de corupție ale demnitarilor. Jurnaliștii pot fi protejați de Convenția Europeană a Drepturilor Omului chiar dacă nu pot face proba verității, dar dovedesc că au acționat cu bună credință.
Ziaristul publică fapte ieșite din comun, dar de interes general: „Dacă un cîine mușcă un preot nu e o știre, dar dacă un preot mușcă un cîine e o știre”. Ineditul, extraordinarul, neobișnuitul dau valoare (newsworthiness) unei informații și reprezintă criterii de selecție, ierarhizare și publicare a știrii, cu condiția sine qua non ca fapta să aibă loc. Jurnalismul responsabil nu înseamnă doar să publici, ci să o faci riguros, documentat, echilibrat, în ciuda presiunilor economice sau algoritmice.
În era social media și a analfabetismului digital, verificarea din trei surse (regulă de manual de jurnalism) pare o glumă depășită. În competiție acerbă pentru audiență, jurnaliști de renume din presa alternativă admit că au trecut de la autocenzura din televiziunile unde au activat la preocuparea obsesivă pentru titluri, pentru descrierea content-ului, pentru alegerea cuvintelor-cheie în trend pentru a-și promova materialele în mediul online cu scopul de a ajunge la cît mai mulți manipulînd algoritmul. În numele libertății de exprimare, se pun etichete sau se trag concluzii bombastice doar pe baza unor suspiciuni sau antipatii și abia apoi sînt căutate documente și dovezi pentru a ‚,demonstra’’ acuzațiile.
Cultura exagerării, parte integrantă a modelului neoliberal al presei tradiționale, a găsit teren fertil în economia atenției pe platformele sociale: știrile nu mai sînt „ce trebuie să știi” pentru a fi informat corect în spirit civic, ci „ce îți place să vezi” pentru a-ți confirma convingerile personale. Media sociale au dus la următorul nivel practica titlurilor de tip clickbait. În presa online, titluri precum „Nu o să-ți vină să crezi ce a pățit această vedetă!”, „Șoc și groază la Vaslui” sau „Scene/clipe de groază în Bacău” generează mii de accesări în cîteva ore. Pierderea credibilității presei mainstream din cauza tabloidizării a orientat publicul spre media alternative, influencer-i, vloggeri, podcast-uri sau surse de informare online „mai credibile”.
În mediul online însă, pe TikTok, Facebook sau Instagram, publicarea nu mai e un act pur jurnalistic, ci un exercițiu de vizibilitate algoritmică. Fiecare text online e însoțit de meta tags, cuvinte-cheie, descrieri optimizate, titluri exagerate, dacă nu de-a dreptul false, construite pentru clickbait și viralizare. În jurnalismul promovat online, marketingul are prioritate față de adevăr, deoarece modelul de finanțare se bazează pe donații sau contribuția financiară a consumatorului, nu pe veniturile din publicitate. Mulți postează nu pentru a informa responsabil, ci pentru a fi în trend, a apărea în căutări, a genera trafic. În redactarea și publicarea unei știri, editorul unei publicații online se întreabă frecvent „cum va performa” și mai puțin „dacă faptele au fost verificate ori dacă toate părțile implicate au fost intervievate”.
Confruntate cu pierderea segmentelor de piață, unele televiziuni de știri au mutat clickbait-ul pe micul ecran, iar burtierele au devenit un spațiu de suspans artificial, cu teaser-e care promit dezvăluiri spectaculoase, menite să incite și să agațe telespectatorul, captiv pînă la următorul fake breaking news. Alertele (news alert) anunță cu frecvență „informații care pot afecta emoțional”. În modelul de presă ca afacere, în care responsabilitatea nu e față de public, ci față de patroni sau acționari, interesul public devine o chestiune secundară într-o piață media dominată de indicatori de performanță.
Modelul de finanțare a presei mainstream combină astăzi veniturile din publicitate cu finanțarea opacă de la partide. Presa ca afacere își tratează audiența ca pe o marfă la vînzare către cei care plătesc mai mult pentru spațiu publicitar: partide politice sau companii private. Cu cît audiența televiziunii e mai mare, cu atît timpul de antenă sau minutul de advertising e mai scump. Publicitatea plătește salariile și investițiile în echipamentele de producție din redacții. Finanțarea presei (online, TV) cu bani din subvențiile partidelor politice a adîncit criza de încredere în jurnaliști și în mass-media.
În goana după rating, faptele au fost amestecate cu opiniile, știrile au fost inventate (fake news) sau înlocuite cu poves-știri cu decoruri fabuloase, drame cu intrigă și deznodămînt neașteptat. Jurnalistul onest publică ceea ce partidul sau compania care finanțează redacția (newsroom) nu vrea să fie public; în schimb, relaționistul publică întocmai ce vrea finanțatorul. Relatarea neutră a evenimentelor a fost înlocuită de exagerări, trunchieri și partizanat pentru a atrage atenția, a naște pasiuni, a crește audiența. Dacă un preot nu a mușcat nici un cîine trebuie să fi mușcat din (alt)ceva care să inflameze sau să distreze publicul. Bad news are good news caracterizează o tipologie a presei motivată de scandal și cifre de audiență. Bad publicity is still publicity. Vestea proastă e că în această capcană mercantilă a picat de multă vreme mass-media tradițională care a abdicat de la rolul de „cîine de pază” al interesului public.
Știrea despre găina care a născut pui vii publicată în Evenimentul zilei este linia de start pentru tabloidizarea presei românești. În numărul din 2 octombrie 1993, pe prima pagină a „Bulinei roșii” apărea titlul „O găină a născut doi pui vii”. Știrea era neverificată, dar avea tot ce-i trebuia pentru ca tirajele să explodeze: senzațional, miraculos, spectaculos. Tabloidizarea programelor informative TV, începînd cu emisiunea Știrile de ora 5 de la PRO TV, a cunoscut apogeul cu Oglinda TV a lui Dan Diaconescu. Conținutul jurnalului de la ora 5, dominat de crime, accidente, tragedii, întîmplări bizare, relatate cu dramatism și muzică alertă, au dus senzaționalismul în prime time, ca formă de infotainment în care oroarea face rating. Modelul a fost desăvîrșit de OTV, care a transformat marginalul și mizeria socială într-o marfă emoțională. Cu DDTV & OTV, presa a trecut de la exagerare la grotesc, de la transmisiuni live de nunți și înmormîntări la construcția unei realități paralele, în care zvonurile, fabulația și teoriile conspirației făceau audiență. Emisiunile-maraton despre „Elodia”, procesele televizate, pubela din studio, scandalurile fabricate au creat un model media toxic cu succes de masă. OTV a devenit o școală de populism audiovizual, influențînd discursul mediatic, retorica politică și stilul campaniilor electorale.
Televiziunile s-au hrănit cu prost-gust și divertisment ieftin, au titrat declarațiile scandaloase (adeseori sexiste, machiste) ale populiștilor și au făcut rating din talk-show-ul politic. Mediatizarea și spectacularizarea vieții politice au dat naștere statului-spectacol. Unii jurnaliști au pozat în reprezentanți ai intereselor populare, au profitat de capitalul lor de imagine și au ajuns candidați în alegeri. Populismul catodic a atins apogeul cînd redacțiile OTV și apoi Realitatea PLUS s-au supraintitulat „televiziuni ale poporului”.
Dezinformarea și propaganda au ridicat cifrele de rating pentru televiziuni-tabloide pe fondul pandemiei și războiului. Derapajele media din campaniile electorale prezidențiale din 2024-2025 au determinat CNA să ia decizia de a sancționa Realitatea PLUS cu întreruperea emisiei pentru zece minute și de a suspenda pentru trei ore emisia postului România TV după ce canalul a prezentat în ultimele 30 de minute de campanie o „listă neagră” cu oficiali români care ar fi fost interzişi în SUA ca parte a unor „sancţiuni” ale Administraţiei americane. Telespectatorii mărturisesc în sondaje că nu cred știrile televiziunilor pe care le urmăresc. Românii percep televiziunile de știri drept părtinitoare și manipulatoare, iar această criză de legitimitate a fost exploatată de populiști și demagogi.
În era platformelor digitale, nu doar jurnaliștii concurează pentru atenție, ci și sisteme de Inteligență Artificială, boți sau influencer-i virtuali. Tehnologiile deepfake permit fabricarea unor imagini realiste, declarații credibile, dar complet false. Jurnalismul onest și responsabil este, în acest context, nu doar o profesie, ci un serviciu public pentru protejarea drepturilor și libertăților cetățenești. Exagerarea, dezinformarea și clickbait-ul nu mai sînt doar politici editoriale, ci probleme sistemice care afectează opinia publică și amenință democrația.
Antonio Momoc este abilitat în domeniul de doctorat în științele comunicării la Universitatea din București. Cea mai recentă carte publicată: Comunicarea 2.0, Editura Revistei Timpul, Iași, 2024.
