Eram în Cappadocia, după o zi întreagă de umblat prin hornuri de zîne, cuiburi de dragoni și orașe subterane, la o terasă din Göreme, un sat alb, cioplit în piatră. Comandasem o supă de linte și, obosită, răsfoiam absent o revistă, cînd mi-au căzut ochii pe un articol despre cele zece nuanțe subtile de alb din cultura indiană: fildeș, iasomie, sidef, luna din august… La „albul ochiului de păun”, supa se terminase. Încă îmi era foame, așa că am trecut la humus, continuînd lectura: albul spumei mării, albul de ceapă, al camforului, bejul migdalei. Oscilam între un orez cu lapte – pretext să închei capitolul despre broderia chikankari, alb pe alb – sau o baclava. Între timp, am mai băut un labneh. Brusc, am realizat cît de alb era totul în jur: preocupările mele, peisajul, gastronomia, cu paleta ei reținută, monocromă. Nu era un alb sofisticat, ci unul al sărăciei, al unei bucătării de subzistență. Un contrast puternic cu mesele luate cu o zi în urmă la Istanbul, unde a mînca era un act festiv, iar culoarea transformase fiecare farfurie într-o mică sărbătoare.
Dar să revin. Revista găsită pe masă nu putea fi decît un semn, iar albul Cappadociei îmi părea acum doar un desen în cretă, o repetiție timidă înaintea marelui spectacol. India mă obseda de mult, iar documentarele și lecturile îmi consolidaseră impresia că această țară era o nesfîrșită plantație verde de ceai, unde femei în sariuri Sambalpuri culegeau, cu gesturi sacre, de chihlimbar topit, frunzele proaspete. Un tărîm care gravita între aromele de curry, cardamom și scorțișoară, senzualitatea mătăsii perlate și incantațiile de cobalt ale mantrelor primordiale. Ashram-urile nisipii și terapiile ayurvedice grej-santal completau peisajul. Și pînă la urmă am ajuns. În India. În timp ce ieșeam din Aeroportul Indira Gandhi, încercam să îmi amintesc întruchipările albului care nu e niciodată doar alb: spuma valului mării, albul oului de turturea, fildeșul elefantului bengalez... parcă mi se golise mintea. Și atunci, prin ceața gri-șobolan, smog pe numele ei, care se pogorîse peste parcarea taxiurilor, realitatea m-a izbit ca un elefant: un vînzător de fructe, cu o bîtă în mînă, stătea de vorbă cu un domn care își făcea nevoile. Domnul avea o problemă de tranzit intestinal, iar discuția trena. Din cînd în cînd, vînzătorul arunca cu bîta într-o maimuță aflată-n spatele lui, care încerca să fure un mangostan rubiniu sau o banană răscoaptă de pe tarabă. Cînd bîta îl nimerea, animalul schelălăia ascuțit, dar nu se lăsa. „Am trecut printr-un portal greșit”, m-am gîndit, iar în cele două ore cît a durat drumul pînă la hotel, am exclamat compulsiv: ce mizerie! ce jeg! ce duhoare! ce poluare! ce scîrbos! ce haos! ooh, ce haos! Avusesem deja cîteva experiențe extreme în călătoriile mele, cele mai multe în Asia, dar erau asezonate cu momente de sublim. Acum, însă, mă înecam într-un ocean de vomă. Gri. Îmi propusesem să traversez nordul Indiei, să merg pe urmele lui Eliade, să ajung la Calcutta și Serampore și apoi în Bangladesh, prin delta Gangelui. Dar parcă nu-mi mai venea.
Și totuși, mi-am zis, sînt o femeie inteligentă, o să trec dincolo de aparențe. Mașini, ricșe, scutere, cămile, căruțe, pietoni, cerșetori, vaci, biciclete, oameni întinși pe jos, poate morți, șobolani cît se poate de vii, obiecte neidentificate care se deplasează, maimuțe nevrozate, claxoane ca niște maimuțe, claxoane care fac precum tigrii, coruri de claxoane demente care cîntă Jingle Bells. Zgomot. ZGOMOT. Înot în zgomot și în mirosuri pestilențiale de gunoaie putrezite, amestecate cu excremente și hoituri bine fezandate. Aproape că mă arde pe gît. Ce fac eu aici, în cel mai poluat oraș din Calea Lactee? Încerc să trec de aparențe de vreo oră… În fața hotelului, firesc, un tînăr se spală în stradă, plin de o voie bună molipsitoare.
Seara, la restaurant, un orez portocaliu cu fire de șofran și boabe de rodie și un curry cu lapte de cocos și turmeric m-au scos din cenușiul zilei. „Iar sînt într-o zona monocoloră”, mi-am dat brusc seama, „doar că m-am mutat la brun-roșcat”. Trecusem dintr-o fotografie alb-negru într-una sepia și mă pregăteam de marele salt. De sub marea de gri culorile au început să-și facă loc și haosul policrom a preluat rapid conducerea. Noroc c-am reușit să trec de aparențe. A doua zi, cînd am ieșit din hotel, o scenă de Bollywood mi s-a derulat în fața ochilor: un el împietrit, în cămașă vișinie cu pătrate bleu, o strigaaaa, dar ea se îndepărta în fugă, cu eșarfa în șase culori (dintre care trei în degradeuri de violet: mov, lila, purpură fluturînd ca un șarpe cosmic plus sclipici). Pînă la urmă, binele a triumfat, cuplul s-a reunit și strada a explodat într-un flash mob dance de s-a cutremurat asfaltul și s-au amestecat roșul (aprins al fustelor) cu galbenul (solar al chakrei splinei) și fuchsia șalvarilor cu tangerinul tricourilor. Mi-am cumpărat și eu de pe prima tarabă un sari corai cu indigo. Eram pregătită pentru orice.
Nu am făcut un studiu, dar mi-ar plăcea să cred că bucătăriile lumii s-au organizat nu doar în jurul gustului, ci și al culorii. Există gastronomii cu palete reținute, aproape monocrome, în care hrana este funcțională, iar estetica aproape spartană. Nici un moft cromatic, nici o risipă de ingrediente: doar strictul necesar, așezat cuminte în farfurie. La antipod, bucătăriile care fac spectacol într-o farfurie devenită scenă, unde fiecare ingredient joacă un rol, fie el și pur decorativ. Nu e vorba neapărat de preț sau de lux; și în satele din Thailanda sau Maroc, ca și în restaurantele pariziene, întîlnești o vocație a culorii căci mîncarea nu hrănește doar trupul, ci și simțurile. Poate că dincolo de rețete, gusturi și tehnici, bucătăriile lumii vorbesc despre felul în care o cultură se descrie pe sine: austeră sau exuberantă, discretă sau teatrală. Venisem pregătită să caut rafinamentul subtil al tonurilor palide, dar India m-a contrazis din prima clipă. Culoarea nu e doar ornament, ci un mijloc de supraviețuire, șansa de a nu te lăsa înghițit de cenușiul cotidian. Poate că albul se ascundea sub explozia de culori sau poate că era doar o legendă. Sau poate că albul Indiei nu se arată niciodată celor care îl caută cu încrîncenare. Poate că trăiește ascuns în spatele freamătului de fuchsia și turcoaz. Își face loc doar cînd închizi ochii, obosiți de atîta culoare, și îți rămîne pe retină un spațiu gol, perfect, un alb fără nume (răcoarea pietrei din Cappadocia). Poate India nu e o paletă, ci o vibrație, care intră în rezonanță cu tine, îți schimbă frecvența și nu te mai părăsește.
Daniela Ulieriu (danielaulieriu.ro) este jurnalistă, gastronom, globe-trotter, expertă în țesături africane și autoarea cărții Regele din Bissap (Editura Polirom, 2023).
Credit foto: Wikimedia Commons
