Pînă să ne întrebăm dacă mai avem speranță, poate că ar fi bine să începem prin a ne întreba de unde vine, de ce și ce (ne) facem cu ea. Că, cine știe, poate pînă la urmă nici nu mai avem nevoie… Dar să nu anticipez.
Povestea moștenită pe la noi din antichitate este că speranța a sosit într-o cutie, anume a Pandorei, trimisă de zeii Olimpului pentru a contrabalansa enorma putere căpătată de oameni odată cu celălalt cadou primit de la Prometeu: focul, care îi aducea pe oameni prea aproape de zei. Pentru a evita o eventuală confuzie, Olimpul a trimis-o pe Pandora cu o cutie plină cu toate relele lumii: război, plagă, COVID, schimbare climatică și ce-au știut ei mai potrivit. Concomitent, Zeus l-a pedepsit aspru pe Prometeu, condamnîndu-l la o viață eternă înlănțuit de o stîncă, cu un vultur pentru companie care îi mînca fără încetare din ficat (Prometeu, olimpian și el, e nemuritor). Din cutia Pandorei, deschisă cu frenezie de umanitate (cine nu se bucură de cadouri, mai ales divine?), toate ființele înaripate ale răului scapă și se năpustesc în lume. Comitetul de primire a cutiei se grăbește să închidă capacul, dar prinde înăuntru ultimul cadou, cu aripi plăpînde: Speranța însăși. Gestul nerăbdător al trîntirii capacului este interpretat, adesea, ca fiind unul nefericit.
A trebuit să treacă secole bune pînă cînd, tot în creuzetul mediteraneean, s-a găsit soluția eliberării Speranței (pe Prometeu îl eliberase deja Heracle, după ce a terminat cu cele 12 munci). În blînda tradiție omenească, soluția s-a dovedit simplă: uciderea zeilor. Erau prea mulți și prea contradictorii, cam așa, ca oamenii. Deci cel mai bine să trecem cu toții la unul singur, mare și tare și deja la-ndemînă în regiune, cel iudaic. Dar, pentru a-l slăbi și a-l face manipulabil, ce-ar fi să aibă un fiu? Și ce-ar fi ca acesta să elibereze Speranța? Ar fi creștinism. Și a fost. Și continuă să fie, chiar și în forme laice (dar asta e alta poveste).
Acum, că am stabilit de unde vine, lucrurile încep să devină complexe. De ce vine, de ce fuse oprită și s-a întors oare cu bine? Teoria spune că speranța moare ultima și că acest lucru ar trebui să ne dea… speranță. În zilele noastre, speranța este promisiunea unei lumi mai bune. Este folosită ca atare în mod explicit (vezi campania lui Obama din 2008 sau cea a lui Obi-Wan Kenobi din Războiul Stelelor, episodul IV) sau implicit (vezi campania MAGA a lui Trump sau pe cea a lui Stilgar în Dune) pentru a mobiliza politic, militant sau militar populația. De cele mai multe ori funcționează, promisiunea fiind o lume mai bună, adusă fie de acțiune prin propriile forțe, fie de un candidat profetic, fie de o combinație între cele două (orice asemănare cu personaje politice din România este pur neîntîmplătoare). Nimic rău în asta, s-ar putea spune. Speranța aparține creștinismului și avem nevoie de ea pentru a supraviețui. Da, așa este, dar epoca noastră a uitat două chestiuni fundamental creștine, ce decurg una din cealaltă.
Prima este faptul că speranța era o promisiunea a unei lumi de apoi, de după viața lumească, pentru că Iisus și, mult timp după El, cei ce L-au urmat recunoșteau caracterul profund imperfect al lumii. Creștinismul nu promitea speranță în lumea profană, dimpotrivă, accentua necesitatea păstrării speranței pentru viața de după viață. De aici, și pentru a sublinia acest lucru, decurge și a doua chestiune fundamentală a creștinismului, care este, în fapt, sămînța laicității moderne: separarea religiei de politică. „Dați Cezarului ce este al Cezarului” (Marcu, 12:17). Cu alte cuvinte, treburile lumești ar trebui rezolvate politic, prin arta de a trăi împreună cultivată cu grijă și de cei îndrituiți, în timp ce speranța ar trebui păstrată pentru chestiuni ce țin de suflet. Cu alte cuvinte, îndemnul creștin este de a pune rațiune și putere și mai puțin suflet în politică. Speranța e pentru suflet, unde ar fi bine să și rămînă.
Puterea în context politic nu înseamnă doar puterea asupra celuilalt, asupra subiecților, ci și puterea de a face împreună ceva: de a lăsa lumea mai bună decît am găsit-o, de exemplu. Însă Speranța nu își are locul aici, iar creștinismul, readucînd speranța, a fost cît se poate de clar privind locul ei în afara politicului. De ce? Citatul din Marcu e o contraindicație: a aplica speranța lumii profane ar avea două posibile rezultate, de cele mai multe ori posibil concomitente. Primul, inacțiunea: speri și aștepți să se întîmple minunea, ceea ce te îndreaptă către figuri politice profetice. Al doilea, cîștigarea licenței de a face orice pentru aceste figuri, inclusiv a-ți aneantiza oponenții în speranța instaurării paradisului pe pămînt.
În consecință, ar trebui să fim buni creștini, adică laici. Problema este că, așa cum spune Bruno Latour, nu am fost niciodată pe deplin moderni, adică am cam amestecat toate lucrurile în ciuda avertismentului lui Iisus în ce privește speranța. Astăzi o vedem ca pe ceva aplicabil lumii politicului, adică lumii de aici și acum. Am interpretat total greșit povestea Pandorei și am uitat un lucru esențial: în lume, speranța vine ca blestem, împreună cu toate celelalte rele. Gestul de a închide capacul a fost cel potrivit. Creștinismul a readus-o cu prudență, dar nu pentru lume, ci pentru „suflet”, de unde și îndemnul creștin spre laicitate. Doar că, așa cum nu am fost niciodată moderni, nu sîntem niciodată (pe deplin) creștini, ci de multe ori doar cînd ne avantajează politic. Ar fi bine să dăm sufletului ce este al lui (Speranța) și lumii ce este al ei: politicul ca artă de a trăi împreună, fără speranță, ci cu certitudinea că este posibil, în ciuda diferențelor ce ne despart.
Alexandru Bălășescu este antropolog.
