Sînt multe truisme atît de înrădăcinate în limbajul cotidian, încît le repetăm mecanic fără a ne mai gîndi dacă au sens. Dar cred că nici unul nu e sursa mai multor prejudecăți și polarizări decît celebrul „gusturile nu se discută”. El se poate referi atît la gusturile senzoriale (cele culinare, de pildă), cît și la gusturile estetice. În ambele cazuri însă, afirmația e în cel mai bun caz falsă și în cel mai rău caz absurdă.
În primul caz e falsă pentru că, în viața cotidiană, discutăm foarte des despre gusturi. Ele se contextualizează, se educă, se analizează și sînt subiect de autoreflecție. Ele spun mai multe despre noi decît CV-ul. În acest sens, e suficient să ne amintim toate discuțiile iscate recent de noua ecranizare a Odiseei în regia lui Christopher Nolan. Mai tehnice sau mai puțin tehnice, mai avizate sau mai neavizate, toate aceste discuții sînt, în esență, despre gusturi estetice. Sau să presupunem că ies cu un prieten la restaurant și comandăm amîndoi cîte o friptură. El o vrea bine făcută, în timp ce eu o vreau mai în sînge și pornim de aici o discuție. Ne dăm unul altuia argumente ce țin de siguranța alimentară, de textura preparatelor, de suculența lor și, în genere, de experiența culinară pe care fiecare dintre noi o preferă. Discuția e perfect normală și umană, în încercarea de a înțelege alegerile culinare ale celuilalt, chiar dacă poate nu ne lăsăm convinși neapărat să le și adoptăm.
Aici vedem că discuțiile despre gusturi țin de chiar umanitatea noastră, de lucrurile pe care nu le facem în vederea supraviețuirii, ci în vederea plăcerii, adică exact acele lucruri care ne definesc mai bine ca oameni. A nu discuta despre gusturi înseamnă, într-un anumit sens, a refuza reflecției o parte din umanitatea noastră, cu toată diversitatea ei de configurații subiective.
În cel de-al doilea caz, propoziția „gusturile nu se discută” e absurdă, mai ales dacă o luăm ca regulă absolută de conversație. Ne-am putea întreba: de ce ar fi necesar să o respectăm? E clar că nu se întemeiază pe o necesitate logică, nu decurge nici dintr-o necesitate biologică sau științifică. Nu ține nici măcar de niște constrîngeri lingvistice. Singurul răspuns pe care l-am putea da este acela că „nu e frumos” să discuți despre gusturi, deoarece participanții la dialog ar putea fi lezați. Oamenilor nu le place să le fie puse în discuție gusturile. Dar dacă lucrurile stau așa, înseamnă că chiar această propoziție este una de gust. Ea intră exact în categoria de propoziții care ar trebui scoase din sfera dialogului, dar, cu toate acestea, se vrea un principiu de organizare a dialogului. Există unii oameni cărora le place să discute despre gusturi (cum sînt filosofii sau criticii de artă bunăoară) și un astfel de principiu le-ar leza chiar lor gusturile. Mai mult decît atît, a afirma că „gusturile nu se discută” anulează fără temeiuri solide domenii întregi, cum ar fi estetica sau critica de artă. Ca profesor de estetică, ar trebui să intru în amfiteatru și să tac săptămînal împreună cu studenții mei două ore, ca la sfîrșitul semestrului să ne felicităm reciproc pentru gusturile noastre estetice ireproșabile.
Dacă toate acestea par ciudate, merită să revenim asupra sursei acestei prejudecăți și să realizăm că provine dintr-o simplă confuzie lingvistică. Știm însă că, în formularea sa latină, maxima era deja folosită ca un fel de principiu în universitățile medievale: de gustibus (et coloribus) non disputandum est. Deja ar trebui să ne zgîrie la ureche acel disputandum, pentru că sensul său, cel puțin în perioada și în contextul la care ne referim, nu era de „a discuta”, ci de „a disputa”. Gusturile nu sînt subiect de disputatio, adică de argumentare logică ce țintește stabilirea unui adevăr obiectiv. În această formă, propoziția nu mai este expresia unei preferințe conversaționale, ci un principiu logic. Nu putem folosi un silogism pentru a dovedi cuiva că o preferință e falsă, deoarece asta intră în conflict cu o altă axiomă a filosofiei, anume aceea că orice percepție este, prin definiție, adevărată. De pildă, cînd halucinez nu pot nega faptul că am văzut un elefant roz în colțul camerei, ci doar existența în realitate a acestui elefant, ceea ce e un lucru complet diferit. La fel și în cazul gusturilor: dacă îmi place muzica rap, nimeni nu-mi poate argumenta că nu-mi place, pentru că și sentimentul de plăcere sau neplăcere e un fel de percepție a unui simț intern pe care filosofii îl numesc gust estetic. Desigur, asta nu exclude faptul că un muzicolog ar putea să-mi argumenteze că muzica pe care o ascult e relativ naivă la nivel de complexitate a compoziției, că încalcă niște reguli de bază ale armoniei, că e vulgară ș.a.m.d. Dar asta este, desigur, un lucru complet diferit.
În concluzie, poate că dacă am reveni la sensul inițial, am reuși să mai stăvilim puțin din relativismul estetic contemporan, care produce o completă degringoladă a valorilor. Poate am realiza că, în condițiile în care nu există un „adevăr obiectiv” al gustului, există totuși un fel de „măsură” sau „standard” al acestuia, cum spunea David Hume, care ne poate orienta într-o epocă a kitsch-urilor generate algoritmic sau manual. Peste toate acestea însă, o astfel de corecție de sens ne-ar deschide către o mai bună înțelegere a semenilor noștri și a preferințelor lor, deoarece în spatele propoziției „gusturile nu se discută” și a relativismului estetic propus de ea se insinuează tacit prejudecata că orice gust este absolut. Fiind astfel, nu avem de ce să depunem eforturi pentru a înțelege contextul social, cultural sau politic în care el apare. Ceea ce este, în sine, discutabil și disputabil.
Cornel-Florin Moraru este conferențiar univ. dr. habil. la Universitatea Națională de Arte din București.
Foto: Wikimedia Commons
.jpg)
