În viața oricărui om apare, cel puțin o dată, întrebarea „Ce vrei să te faci cînd vei fi mare?”. Apoi ea revine periodic, uneori mai jucăușă, alteori mai apăsată, în funcție de moment. În copilăria mică, ne facem cu toții cîntăreți, biologi marini, astronauți și, desigur, criminaliști, adulții se distrează, iar gîndul că ne vom mai răzgîndi de nenumărate ori îi liniștește. Uneori durează o săptămînă, alteori un an, dar ei știu că nu e definitiv. Tocmai acest lucru ne face să trecem curioși prin atîtea variante. Apoi părinții se impacientează, ca și cum, mai tîrziu, ce alegi în clasa a VIII-a sau a XII-a va fi pentru totdeauna.
Prin clasa a VIII-a, ești obligat să alegi între real și uman, deci să știi deja în ce domeniu vrei să profesezi. Sigur că auzi și că „la real ajung copiii mai deștepți”, alte vorbe care încurajează părinții și derutează copiii. În realitate, însă, lucrurile nu stau chiar așa. Dintr-o clasă de 30 de elevi proaspăt intrați în clasa a IX-a, poate trei sau patru sînt hotărîți (pe moment), alți trei au părinți care le-au planificat deja tot viitorul, iar restul știu că i-a atras un profil anume sau – un motiv și mai întîlnit – doar au vrut să „scape” de mate sau română. Eu cred că e un mare noroc să îți dai seama ce vrei să faci, dar este în egală măsură și un dezavantaj. Concentrarea se îndreaptă către un singur lucru, iar celelalte oportunități trec neobservate pe alături. Cu atît mai mult, cred că, dacă am întreba adulții din orice generație ce voiau să devină în clasa a VIII-a și ce meserie au ajuns să practice, răspunsurile ar fi mult mai diverse decît argumentele pe care le invocă ei astăzi în fața unui adolescent cînd vine vorba de o meserie serioasă.
Totuși, ce mai vor azi adolescenții să devină? Nu știu cît de mult ne mai ajută școala să ne găsim drumul, dar știu că nimic nu ne oprește să experimentăm. Sînt nenumărate cluburi în care ne întîlnim și încercăm lucruri noi. Voluntariatul, atelierele de scriere, actorie, regie, cluburile de medicină, fundraising și debate sînt doar cîteva dintre activitățile cu care se ocupă prietenii mei. Așa, noi trecem prin bazele multor meserii și, chiar dacă poate ajungem într-un club doar pentru că avem alți prieteni acolo sau nu mai venim a doua oară, aflăm cît mai multe despre ce ne înconjoară. Mă întreb cum ar fi arătat generațiile mature de azi dacă, atunci cînd erau în liceu, ar fi putut încerca, de exemplu, să facă parte dintr-un comitet la o simulare academică a conferințelor ONU, așa cum avem noi ocazia în zilele noastre. Sigur, contextul politic și istoric nu a fost de partea acestei generații, e doar un exercițiu de imaginație. Aceasta este șansa noastră, a tinerilor ca mine, care au avut norocul să se nască în zone active cultural și social. Îmi e greu să vorbesc despre realitatea generală a celor de vîrsta mea din toată țara, pentru că nu o cunosc, dar i-aș dori oricărui tînăr să își poată încerca puterile într-un domeniu fără frică. Printre meseriile auzite pe la prietenii mei se numără și carierele în cercetare și biochimie, drept, actorie, muzică, psihologie, medicină, sport, jurnalism, grafică și design, diplomație și educație. Nu cred în meserii „la modă”, așa cum nu cred în meseria perfectă sau serioasă. Văd în jurul meu dovezi constante că, așa „neserioși” cum ne văd unii, ne construim drumul din timp, fără să știm exact unde ne va duce acesta, lăsînd toate ușile deschise.
În școală, în funcție de situația financiară a fiecărei familii, încep să apară discuțiile despre facultăți. Am colegi care știu încă din clasa a VI-a că ei vor studia în afara țării, chiar dacă nu știu domeniul. Cu cît ne apropiem de Bac, așa-zisul examen al maturității, întrebarea nu mai este aceea cu posibilități multiple, căci admiterile bat la ușă, iar intrarea în viața de adult trebuie făcută cu certitudinea unui viitor bine calculat. Sună frumos și sigur, dar, în realitate, presiunea unei astfel de decizii este atît de mare încît devine paralizantă. Am prieteni care, ajunși în fața acestui moment, au realizat că ei nu știu ce le face lor plăcere, unde s-ar vedea făcînd performanță. La profilul real, cei care nu dau la Medicină sînt încurajați spre Politehnică. La filologie, Dreptul este cea mai grea, dar „sigură” variantă. Un efort imens pentru a intra la o facultate despre care nu știi prea multe, dar către care te îndrepți, pentru că așa au spus ceilalți. Avînd în vedere presiunea pusă pe un tînăr, aceasta pare o alegere pentru veșnicie, dar eu cred că, la o privire mai atentă, cei care pun presiune ar putea observa că nu mai intrăm într-o lume în care, odată ce ai ajuns la un loc de muncă, de acolo vei ieși la pensie. De fapt, ce face o astfel de alegere să fie atît de dificilă este teama că, după ce vei termina o facultate, vei descoperi că nu mai simți aceleași lucruri despre meserie ca la început. Cum știi exact că acela e drumul? Ei bine, nu știi. Ce cred că începem noi să conștientizăm este ideea că, în fond, nimic nu este definitiv și că, mai devreme sau mai tîrziu, ne înțelegem dorințele și le dăm contur.
Nu în ultimul rînd, poate cele mai importante în viețile noastre sînt întîlnirile. Un om care te inspiră, un profesor care îți dă încredere, un prieten cu care îți împarți fericirile și tristețile te pot face să vrei să îți încerci puterile într-un domeniu. Poate că nu e cel la care te oprești, poate că nu e așa cum l-ai imaginat, dar o astfel de întîlnire te modelează, poate fi esențială, poate fi punctul din care pornesc atîtea alte drumuri pe care ai să le încerci. Cînd mă întreb „Eu ce vreau să fiu cînd voi fi mare?”, nu știu răspunsul. Ce știu, însă, este că îmi doresc să fiu fericită cu alegerile mele și că, pînă la urmă, definitive sînt puține lucruri în lumea în continuă schimbare, lumea în care eu trăiesc.
Mara Marinescu este elevă în clasa a IX-a la Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc” din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
