Cine ne dorim să fim?
Scriu acest text cu speranța că mai mulți tineri simt ceea ce simt și eu. Poate că avem aceleași aspirații ori am reușit să depășim unele obstacole și în continuare ne străduim să ajungem la cea mai bună variantă a noastră. Dar pentru cine vrem să fim cei mai buni? Pe măsură ce creștem întîlnim tot felul de persoane de care ne apropiem mai mult sau mai puțin și care reușesc să ne influențeze deciziile, dar și felul de a gîndi. Încă de mici am văzut oameni care au atins un țel în viață și îi idolatrizăm. Cînd eram mici, de unde ne puteam da seama la ce sîntem buni și ce ne place să facem? Ce ne definea încă de pe atunci?
Educația de la sat și „business-ul de familie”
Din păcate sau din fericire, eu m-am aflat în segmentul celor care nu au avut parte de o copilărie prea fericită (dacă mă uit prin ochii mei de la vîrsta de 12-15 ani, în perioada 2015-2018, înainte de a intra la liceu). Am învățat la o școală gimnazială de la sat. Nu am beneficiat de dedicarea profesorilor așa cum o făceau cei de la oraș, iar pe atunci nici nu era prezentă în mentalitatea oamenilor de la țară ideea de a-și da copiii la școală la oraș pentru că „așa cum ar putea învăța acolo, o va face și aici (…), educația e aceeași, ține doar de copil dacă vrea să învețe sau nu”. Da, chiar m-au marcat aceste cuvinte și le-am ținut minte.
Mi-a plăcut la nebunie, ca materie, limba și literatura română, mergeam la olimpiadele județene și adoram să învăț toate poeziile pe de rost. Nu exagerez, chiar pe toate. O puneam pe mama să mă asculte seară de seară, pe lîngă temele obligatorii de la clasă, doar pentru a primi puncte în plus la notare. Eram „tocilara clasei” cînd venea vorba de literatură (da, doar de literatură, pentru că în afară de limba română și de matematică noi nu făceam alte materii importante; eram trimiși acasă ori făceam sportul – pauză de recreere în curte).
Profesoara de matematică era bunica unui coleg de clasă. Făcea meditații acasă, iar la clasă doar pe el îl scotea la tablă și doar el știa soluțiile la exerciții. Noi, restul, am fost lăsați în urmă, iar cine voia ore suplimentare „trebuia să facă pregătire plătită separat”, cu profesoara de la clasă (pentru că alți profesori buni nici nu aveam în sat). Același coleg, aceeași problemă, însă de data aceasta cu doamna profesoară de limba engleză. Îi era (și încă îi este) mătușă. Exact aceeași poveste: dacă voiam să ținem pasul cu colegul nostru trebuia să facem pregătire plătită, separat. Acum privesc această întîmplare ca pe un business de familie.
Părinții mei nici nu voiau să audă de meditații. „Dacă el poate, atunci și voi puteți, el nu e mai special, tot două mîini și tot două picioare are” – acestea erau replicile părinților noștri de fiecare dată cînd ne rugam de ei să ne dea la școală în oraș sau să ne trimită la meditații. Nu înțelegeau și nu voiau să creadă că noi chiar voiam să învățăm și nu aveam de la cine. Niciodată nu se punea problema ca profesorul să greșească sau să recunoască că face discriminare între copii la clasă, ci noi, elevii, eram problema.
„Nu te putem ajuta financiar să-ți continui studiile”
La începutul clasei a XII-a, părinții îmi spuneau că nu-și vor permite să îmi dea bani pentru a plăti taxa la facultate și nici să-mi plătească căminul. Atunci m-am gîndit la replicile lor celebre („celebre” pentru că așa spuneau majoritatea părinților de la sat): „Dacă ei pot, tu de ce nu ai putea? Ce îți lipsește? Ai mîini, ai picioare…”. Am vrut să merg la o facultate din tot sufletul, voiam să ajung mult mai departe decît au făcut-o părinții mei, știam că pot. Nu voiam să îmi închei studiile, mintea meu nu putea să concepă această idee, trebuia să continui. Astfel m-am angajat part-time la un cabinet de arhitectură din oraș pentru a-mi plăti meditațiile la română și istorie (materii obligatorii la Bac, plus geografia la care nu aveam probleme).
Am ieșit cu bine din examen și aveam bani strînși pentru facultate (cred că îmi mai ajungeau maximum pentru o lună de trai la București cu tot cu cazare, mîncare și rechizite). M-am înscris (în această ordine) la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu“ (era visul meu măreț), Facultatea de Litere, secția Literatură (pasiunea mea din generală) și la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. M-am gândit la Jurnalism ca la „o nouă realitate” – cea din afara foii și a creionului, cea de pe teren. Eram destul de introvertită la acea vreme și m-am gîndit că dacă nu reușesc la primele două facultăți, a treia va fi un semn să ies din bula mea de confort și să văd lumea cu alți ochi.
Așa cum spuneam, îmi puteam acoperi doar o lună de trai în București ca studentă. La Universitatea de Arhitectură am intrat a doua sub linie la taxă. Am plîns foarte mult, am crezut că acela trebuia să fie drumul meu, însă părinții nu mă puteau ajuta cu taxele. La Facultatea de Litere am intrat la buget, dar am refuzat pentru a-mi ocupa locul la Jurnalism, tot cu taxă. Mă răzgîndisem, am vrut să îi dau o șansă. Nu știam ce mă așteaptă, nu cunoșteam studenți din ani mai mari, iar părerile de pe Internet legat de acest domeniu erau împărțite. Am fost ajutată de părinți să plătesc taxa în tranșe pe primul semestru, chiria la cămin, mi-au dat și banii de buzunar pentru mîncare și altele. Mă simțeam oribil că primeam acei bani, ajunsesem să consider că nimeni nu trebuia să îmi plătească „mofturile de facultate și de București” – asta îmi spunea tata.
„Ești tînără, duci!”
Din semestrul al doilea m-am reangajat part-time la un magazin cu haine din mall. Șefa era înțelegătoare cu programul de la facultate care ne ocupa toată ziua – de exemplu, 08-12 și 14-16; aveam cursuri cu ferestre aproape în fiecare zi – și m-a lăsat să lucrez full-time în week-end ca să-mi fac numărul de ore. Vă doresc tuturor astfel de angajatori înțelegători. Am lucrat un an și jumătate acolo în paralel cu facultatea. A fost un haos pentru mine, nu mîncam la ore fixe, nu dormeam suficient și încercam să-mi mai fac din teme și în pauze cînd eram la muncă. Colegele de la magazin (care aveau toate peste 40 de ani) îmi spuneau că nu contează programul, că sînt tînără și că pot să duc. Știu că nu era corect ceea ce spuneau, dar atunci am luat-o drept încurajare și m-am motivat și mai tare.
În primul an de facultate am învățat marketing, publicitate, jurnalism, tehnici de redactare și multe altele, dar nu și o limbă străină. Din al doilea an de licență deja eram la buget, „tocilara clasei”. De atunci materiile au fost axate mai mult pe ideea de jurnalism în sine. Am învățat să fac producție video-audio (montaj), să filmez, dar și cum să stau și să vorbesc cînd apar în fața camerei, cum să iau interviuri ori să scriu articole jurnalistice. Mai mult, am făcut practica la Euronews, unde am pus în aplicare teoria de la facultate. Mi-a plăcut foarte mult. Am ieșit din bula mea de confort, am devenit o persoană extrovertită în urma experiențelor de la locurile de muncă și m-au întărit prezentările de la cursurile de pe timpul facultății. Încă nu am descoperit ce mă pasionează cu adevărat, dar recunosc că mă simt atrasă de necunoscut. Vreau să învăț de la oameni din diferite domenii. Ceea ce am înțeles de curînd, din păcate, e că angajatorii nu apreciază dacă un tînăr a avut mai multe locuri de muncă într-un timp scurt chiar dacă este lipsit de context.
Mădălina-Laura Mihai este studentă la master, la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării.
Credit foto: Wikimedia Commons
