Venirea pe lume a unui copil nu este doar un moment magic și împlinitor, chiar dacă acel copil este dorit și conceput din multă iubire și angajamentul a doi adulți de a-și asuma rolurile de părinți. Sosirea copilului este adesea însoțită de provocări care depășesc fanteziile exclusiv pozitive, de presiune asupra relației de cuplu oricît de stabilă și sănătoasă este, de așteptări nerealiste în privința mamei, a relației, a copilului și a dinamicii din familie. Aș spune că realitatea ne poate lua pe nepregătite, dar nici nu avem neapărat un mod optim de pregătire. Poate tocmai gîndirea aceasta predominant pozitivă și încrederea în forțele proprii sînt necesare pentru a ne încumeta la acest drum.
Uneori, între proiecție și realitate se așterne cîte o prăpastie. Spre exemplu, nu o dată am auzit femei însărcinate care spun că își doresc să gestioneze doar ele și partenerul toate aspectele care țin de creșterea copilului, iar aceasta este o perspectivă care denotă iubire, dorință de responsabilizare și de a fi mereu aproape de copil. Este important pentru copii ca părinții să fie principalii îngrijitori și figuri de atașament. Totuși, a crește un copil în deplină autonomie poate deveni o povară atunci cînd lipsesc sursele de sprijin și nu există alternative la care să poți apela. Atunci cînd familia extinsă sau alte rețele de suport nu sînt disponibile, responsabilitatea continuă a îngrijirii poate depăși resursele pe care ni le imaginăm, supraestimate, înainte de naștere. Nu degeaba, proverbul african spune „Este nevoie de un sat pentru a crește un copil”. Nu sîntem construiți să creștem copiii în izolare, iar alegerea de a cere și primi ajutorul celorlalți este un sprijin pentru sănătatea psihologică atît a celor mici, cît și a părinților. Aici ne putem lovi de idealizarea nu doar a resurselor noastre, dar și a modului în care trebuie crescut copilul, iar planurile din mintea noastră ne pot împiedica să vedem beneficiile ajutorului. Este adevărat că ideal e să primim ajutor în funcție de nevoile formulate de noi, dar practica rareori arată astfel și ne vom confrunta cu bunici care „știu ei mai bine pentru că au mai crescut copii”, prieteni cu viziuni diferite, grupuri de suport care ajung să fie critice și surse de deznădejde, bone cu care nu ne adaptăm etc. De aici, lecția importantă este să evaluezi și să alegi așa încît să satisfaci nevoia cea mai presantă. Nimeni nu se va ocupa de copil identic cum o faci tu, dar dacă îți oferă un răgaz, timp să te ocupi de tine și nevoile tale, spațiu să te regăsești… atunci important este să îți știi copilul în siguranță și cam atît.
Corpul și mintea unei femei trec prin numeroase schimbări atît pe perioada sarcinii, cît și după naștere. Studiile internaționale referitoare la baby blues, cunoscut ca tristețea post-partum, estimează o prevalență între 50%-80% din mame. Putem presupune că și în România fenomenul are o amploare similară. Baby blues este o stare care se instalează în zilele de după naștere și poate dura pînă la două săptămîni, manifestîndu-se prin sensibilitate emoțională, plîns frecvent, iritabilitate, sentiment de copleșire, anxietate chiar și în absența unui motiv evident, deși anxietatea, adesea, va fi legată de siguranța și sănătatea copilului. În contrast, depresia post-partum se referă la stările de tristețe, anxietate, oboseală copleșitoare, la dificultăți în a relaționa cu copilul, lipsă de speranță, furie, iritabilitate, teama de a nu fi o mamă bună, dificultăți de concentrare și decizionale, insomnie sau hipersomnie, atacuri de panică, chiar și gînduri suicidale, care durează mai mult de două săptămîni și care se pot instala încă din perioada sarcinii.
Un studiu efectuat în 2024 la Spitalul Județean de Urgență din Constanța, pe un eșantion de 900 de proaspete mame, a găsit o prevalență a depresiei post-partum de 26,1%. Studiul aduce în prim-plan vîrsta și educația mamelor, însă obiectivul acestuia se referă la identificarea unor factori de risc. Un studiu din 2022, efectuat în Spitalul Municipal din Timișoara, pe perioada pandemiei, pe un eșantion de 154 de mame, arată o prevalență de 18,8% a depresiei post-partum. Sînt procente semnificative în ambele studii, iar riscul de a dezvolta depresie post-partum (susținut semnificativ și de scăderea bruscă a estrogenului și progesteronului după naștere) crește atunci cînd vorbim despre mame cu istoric personal de depresie, anxietate, alte probleme psihologice sau vulnerabilități emoționale (stimă de sine scăzută, perfecționism, stil de atașament anxios dependent, tendința spre autocritică sau standarde foarte înalte); despre mame care înainte de sarcină erau independente și extroverte sau despre mame care nu beneficiază de sprijin social sau al partenerului (atît emoțional, cît și practic), care trec prin evenimente de viață stresante (conflicte, stres profesional, alte schimbări semnificative de viață, dificultăți financiare), care nu au planificat această sarcină (meta-analizele arată o corelație importantă între neplanificarea sarcinii și depresia post-partum), care trec prin complicații în sarcină (diabet gestațional, naștere dificilă, preeclampsie etc.) sau au avut experiențe negative în sarcină, percepute traumatic. Depresia post-partum nu este o alegere și nici o expresie a slăbiciunii personale, ci poate reflecta impactul unor experiențe adverse, al vulnerabilităților existente și al unor nevoi emoționale și relaționale insuficient satisfăcute.
În timp ce toate aceste dovezi înclină spre acceptarea fragilității femeilor devenite mame, spre înțelegerea multor contexte care pot duce la dezvoltarea depresiei post-partum, adesea, societatea, familia, chiar și partenerul de cuplu au sentimente ambivalente față de stările și trăirile unei mame. Dacă în sarcină interesul celor din jur vizează mama, după naștere se concentrează pe copil. Iar în astfel de situații, nu există decît un singur răspuns: mama are nevoie de ajutor, de un sprijin adecvat problemelor cu care se confruntă, care adesea implică și specialiști în domeniul sănătății mintale. Învinovățirea, judecata, dezamăgirea sau evitarea problemelor nu sînt nici răspunsuri, nici soluții.
Chiar și atunci cînd nu este vorba despre depresie, cel mai frecvent femeile simt vinovăție pentru oboseală și sentimentul de copleșire („Nu mă bucur suficient”, „Sînt obosită și am nevoie de pauză”), se tem că nu sînt mame bune („Nu petrec suficient timp cu copilul”, „M-am enervat pe copil”) și au așteptări nerealiste despre cine și cum ar trebui să fie în acest nou rol din viața lor („Nu e în regulă să îmi neglijez partenerul”, „Îmi e dor de viața mea de dinainte”). Standardul interiorizat al „mamei perfecte” este imposibil de atins, motiv pentru care reamintesc și aici conceptul de „mamă suficient de bună” al lui Donald Winnicott (medic pediatru și psihanalist, cu contribuții majore în psihologia dezvoltării copilului), respectiv suficient de receptivă și adaptată nevoilor copilului pentru a-i susține dezvoltarea sănătoasă.
Să nu uităm că apariția unui copil nu ne schimbă doar programul și rutina, ci și identitatea personală, relația cu corpul nostru, cu partenerul și propriii părinți, cu sentimentul de autonomie și libertate. Adesea, femeile vor spune „Nu mă recunosc” sau „Nu mai știu cine sînt”, cercetătorii numind această experiență doliu identitar. Plîngerea vechiului sine și adaptarea la noua realitate iau forma unui proces de doliu, cu durerea emoțională aferentă, iar depășirea lui implică autodescoperire, integrarea noului rol, reconstruirea busolei interne. Toate acestea necesită timp, disponibilitate, resurse interioare pe care să le dedicăm acestor procese, adică tocmai acele resurse de care mamele dispun în cantități limitate, prioritizînd nevoile copilului.
O dată în plus, devine necesar acel „sat” care să și arate compasiune unei mame. Mamele nu au nevoie doar să fie ascultate. Nu au nevoie de citate motivaționale despre cum e important să se prioritizeze sau să nu-și neglijeze aspectul fizic sau relația de cuplu, întrucît tocmai astfel de mesaje adaugă presiune, devin o povară în plus și o întărire a sentimentului de eșec și al celui de deficiență. Au nevoie de compasiune, care include, pe lîngă empatie, acțiuni concrete prin care ne oferim ajutorul: să venim să stăm cu copilul, să plimbăm copilul, să facem cumpărături, curățenie sau să gătim, degrevînd mama de sarcini, așa încît acel „ai grijă de tine” să fie posibil ca timp și spațiu, nu doar o urare „de bine”.
Mă minunez adesea de forța interioară a acestor femei care cresc copii, îngrijesc părinți, prietenii, animale de companie, se străduiesc să fie atente și prezente în relațiile de cuplu, au cariere, planifică vacanțe și mese, țin casa în ordine și mintea deschisă. Și le admir și pe cele care reușesc una sau două dintre cele enumerate aici. Pentru că sînt convinsă că fac mai mult de atît, însă, pentru multe, sub standardele pe care și le setează.
Venirea unui copil nu anulează celelalte roluri din viața noastră (parteneră, fiică, prietenă, profesionist etc.), însă ne fragmentează timpul alocat lor și implicit altor nevoi pe care le avem. Fiecare dintre aceste roluri acoperă un palier de nevoi, iar iubirea pe care o simțim pentru un copil nu poate compensa ceva ce nu-i e dat să adreseze.
O altă poveste cu complicații este și relația de cuplu. Dacă pînă în acel moment partenerul de cuplu beneficia de toată atenția, deprivarea resimțită odată cu venirea copilului poate genera sentimente dificile. Tatăl poate avea sentimentul că a trecut în plan secundar, că nu mai este „ales”, pierde temporar o sursă importantă de conectare și reglare emoțională. Doar pentru că aceste trăiri și gînduri există, nu înseamnă că partenerul este (neapărat) un egoist, lipsit de empatie sau că nu își iubește copilul, ci că la rîndul lui este într-un proces de tranziție și adaptare la noul rol. În timp ce mama traversează ceea ce Donald Winnicott descrie ca stare de „preocupare maternă primară” (focalizarea mamei pe nevoile copilului), în relația de cuplu, partenerul resimte această perioadă ca pe o retragere emoțională a partenerei. Odată cu apariția copilului, cuplul pierde vechea organizare în care cei doi erau centrați unul pe altul și petreceau mai mult timp împreună, iar această tranziție poate fi la rîndul ei trăită tot ca un doliu pentru relația anterioară, chiar și atunci cînd noua etapă a fost și este dorită. Psihologul american John Gottman vorbește despre scăderea satisfacției maritale la un procent semnificativ de cupluri, după nașterea primului copil: partenerii petrec mai puțin timp împreună, au mai puține gesturi de afecțiune, mai multe conflicte privind sarcinile domestice, viața sexuală scade pentru o perioadă, iar sentimentul general este că formează mai degrabă o echipă logistică și nu un cuplu romantic. El simte că nu mai contează, iar ea se simte neînțeleasă legat de cît de împovărată este.
John Bowlby, fondatorul teoriei atașamentului, subliniază, pe lîngă rolul-cheie în dezvoltarea emoțională și socială a copilului, faptul că un tată implicat oferă un sprijin atît emoțional, cît și practic mamei, construind un mediu familial stabil, benefic indirect și dezvoltării copilului. Cu alte cuvinte, dacă în primul an rolul mamei este să se ocupe de nevoile copilului, al tatălui este să se ocupe de nevoile mamei.
În cuplu este util să avem intimitatea și conexiunea necesare să permită recunoașterea explicită a dificultăților cu care ne confruntăm, să menținem o (mică) rutină a momentelor de apropiere, să exprimăm reciproc recunoștința, să păstrăm identitatea de parteneri de cuplu, nu doar de părinți, și să putem discuta sentimentele de pierdere, gelozie sau singurătate, de ambele părți, fără critică sau rușinare. Fiecare partener trebuie să renunțe atît la o versiune anterioară a sinelui, cît și a relației. Iar dacă putem vorbi deschis despre aceasta, fără a căuta vinovați, ne vom adapta mai bine. Iar dacă vom cere și primi ajutor, dacă satul vine în sprijinul mamelor cu mai multă compasiune, am putea traversa mai lin acest proces al devenirii unei mame.
Iulia Barca este psihoterapeut.
Credit foto: Wikimedia Commons
