Pe drumul care leagă Timișoara de autostrada către București stau, în aparentă bună vecinătate, o imensă cruce ortodoxă amplasată ilegal pe marginea șoselei, asemeni altor zeci de surate ale ei, și o reclamă la o companie de gambling. Voi argumenta mai tîrziu de ce consider că religia și jocurile de noroc se bat pentru același public („piața speranței”, după cum spune Mark Lutter), respectiv ce îi face pe oameni dependenți de acestea și, nu în ultimul rînd, care sînt elementele lor comune. Înainte de asta, cîteva gînduri despre haosul de lîngă și din noi.
Lucrez în medie cinci ședințe de psihoterapie pe zi. De cele mai multe ori acestea încep cu un scurt inventar al experiențelor pe care clienții le-au trăit în timpul petrecut de la ședința precedentă. Destul de des aud cuvintele „A fost haos”. Ceva mai rar, „O sa fie haos în perioada următoare” (asta poate înseamnă că oamenii își găsesc scuze pentru a nu programa pe loc următoarea ședință, semn că procesul terapeutic evoluează bine, sau opusul).
Mi-am pus întrebarea cînd am auzit prima data de haos, și mi-am dat seama că pentru profesorii din comunism aproape orice abatere de la regulile stricte, orice joacă, orice dovadă de spontaneitate era considerată haos.
Dacă acceptăm definiția haosului ca stare de confuzie, lipsă de organizare, putem lua în considerare posibilitatea că rigiditatea și nevoia de control exagerată a comunismului ne-au băgat în ceva foarte aproape de starea de haos, adică ceea ce am experimentat din punct de vedere politic, social, economic, cultural ș.a.m.d. la începutul anilor ’90 în România. Stare din care s-au născut prosperitatea și libertatea de care ne bucurăm acum.
Pe lîngă faptul că fiecare dintre noi sîntem mai aproape sau mai departe de capetele unei axe de raportare la problemele cotidiene dramatizare-stoicism, e bine să luăm în considerare și că toleranța noastră la incertitudine este influențată de factori culturali, sociali și chiar genetici, respectiv că avem modalități mai mult sau mai puțin inspirate de a ne adapta la perioadele care par să iasă de sub semnele ordinii, măsurii și predictibilității.
Karen Armstrong, autoarea cărții O scurtă istorie a mitului, spune la un moment dat că, într-un lagăr de exterminare, evreii închiși în acea veritabilă anticameră a morții au înființat ad-hoc un tribunal în care l-au judecat pe Dumnezeu pentru lipsa lui de implicare în tragedia pe care poporul lor o trăia. Concluzia tribunalului, comunicată de rabin după judecată, a fost că nu există dovezi că Dumnezeu ar fi făcut ceva pentru a opri răul, așa că acesta a fost găsit vinovat de trădare și de cruzime. După emiterea verdictului, același rabin i-a privit pe cei prezenți, membri ai tribunalului improvizat și spectatori, și le-a amintit că era vremea să meargă la rugăciunea de seară.
Ritualurile religioase au elemente structurale comune cu comportamentele obsesiv-compulsive, cum ar fi rigiditatea, repetitivitatea, care apar în modalitățile prin care căutăm linișt(ir)ea în perioade de stres. La persoanele la care apare o nevoie accentuată sau chiar patologică de simetrie, ordine, aceasta se manifestă prin comportamente consumatoare de timp, contraproductive, de multe ori bizare sau deranjante pentru cei din jur. Acestea sînt compulsiile. Nevoia de ordine a cuiva, obsesia care se poate manifesta prin ritualuri cum ar fi rearanjarea tricourilor din dulap pe culori, se poate ciocni în mod ireconciliabil cu nevoia altcuiva de a ajunge în timp util pentru a urca în avion, mai ales dacă aceste personaje sînt membri ai unui cuplu care pleacă în vacanță.
O altă modalitate de a căuta ordinea, structura, înțelesul din lumea din jur și, implicit, de a ne proteja de haos este o eroare cognitivă care poartă numele de apofenie. Apofenia, tendința de a identifica tipare, conexiuni sau sensuri în date aleatorii, lipsite de semnificație, este un termen introdus în 1958 de psihiatrul Klaus Conrad. Exemplele cele mai comune sînt pareidolia, adică percepția unor fețe sau a unor structuri familiare în stimuli aleatori întîlniți în natură (formele unor pietre, copaci sau nori), jocurile de noroc, superstițiile și teoriile conspirației. Toate acestea sînt erori de procesare a informațiilor, echivalentul fals pozitivului din statistică. Apofenia poate fi și benignă sau chiar o formă de creativitate, dar de cele mai multe ori riscă să îmbrace forma gîndirii magice,
Jumătate de secol mai tîrziu după descoperirea apofeniei, Michel Schermer, istoric al științei și director executiv la The Skeptics Society, a propus în completare termenele de patternicity și agenticity. Primul este tendința de a găsi pattern-uri atît în „zgomotele” cu sens, cît și în cele lipsite de sens. Teoria lui Schermer pleacă de la ideea că acest mecanism își are originea în selecția naturală. Că a nu reuși să identifici un pattern, cum ar fi cel al blănii unui prădător ascuns în iarbă, e mult mai grav decît să vezi unul acolo unde el nu se găsește. Capacitatea noastră de a selecta, ordona, aranja, de a uni cu linii punctele este produsul unui proces evolutiv, unul cu valoare adaptativă. Valoare care nu se regăsește la agenticity, tendința de a atribui pattern-urilor sens, înțeles, intenție. Agenticity nu doar descoperă scheme cu mai mult sau mai puțin înțeles, dar le consideră mesaje transmise intenționat. La agenticity, fața umană de pe suprafața Lunii sau îngerașul format din nori au fost puse acolo de o inteligență superioară care vrea să ne spună ceva. Aceste moduri de a ne raporta la (i)realitate constituie fundamentul teoriilor conspirației, al superstițiilor și, nu în ultimul rînd, al credințelor religioase.
Atît sentimentul de incertitudine, cît și senzația de lipsă a controlului pot crește semnificativ tendința de a identifica pattern-uri iluzorii. Acesta este modul prin care creierul uman încearcă să (re)găsească ordinea într-o lume ale cărei reguli par să îi scape. Dacă merg pe munte și părăsesc cărarea, teama că mă voi rătăci va face să văd tot mai multe piste false, creierul meu va construi cărări din aproape fiecare gol dintre copaci. Ceva asemănător se întîmplă la jocurile de noroc. Omul care începe să joace se bazează fie pe speranța că e norocos, adică beneficiarul unui sistem special de recompense, fie că are parte de capacitatea de a anticipa rezultatele jocului, că a înțeles regulile. Pierderea nu e o dovadă împotriva acestor ipoteze, ci e un semn că se apropie de rezultatul dorit. Emoțiile puternice aferente pierderilor financiare semnificative îl fac pe cel în cauză să creadă că descoperă pattern-uri, metodă, în spirala descendentă pe care o experimentează. Vulnerabilitatea de acest fel îî face pe oameni mai permeabili la gîndire magică, mai impulsivi, mai puțin raționali. Înțelegerea pattern-urilor, cea utilizată în cele mai credibile teste de evaluare a nivelului de inteligență, devine un veritabil călcîi al lui Ahile.
Într-un experiment de laborator, niște porumbei care aveau posibilitatea de a apăsa pe o manetă au sesizat că la a patra apăsare primeau o gustare. Au continuat să apese, iar cei care făceau experimentul au înregistrat o creștere a nivelului de dopamină (hormonul plăcerii, în general, și cel al plăcerii anticipate, în special). Atunci cînd algoritmul de apariție a gustării a fost modificat și aceasta venea aleator, porumbeii au început să apese frenetic, iar dopamina lor a crescut la un nivel mult mai mare. Bietele păsări au fost transformate în gambler-i.
În alte experimente, oamenii de știință au observat că porumbeii ținuți în colivie tindeau să repete comportamentele pe care le făceau înainte de a primi mîncare. Dacă se învîrteau, sau dacă își curățau penele în acel moment, făceau aceste lucruri din nou, cel mai probabil cu speranța că demersul lor va avea drept efect apariția unei alte gustări. Un bun exemplu de ratare a diferenței dintre corelație pozitivă și cauzalitate. Asemeni jocurilor de noroc, rugăciunile și ritualurile religioase au o rată de succes destul de mică. Această realitate nu pare să influențeze în mod semnificativ atitudinea oamenilor religioși față de Biserică. Homo credens va continua să construiască scheme cognitive care să-i întrețină credința, nu va renunța la modul de interpretare bazat pe ordinea divină, indiferent de cît de mare e numărul dovezilor contrare la care este expus.
Nu e sigur că o să se întîmple asta, dar putem lua în considerare posibilitatea ca diverse forme de agentivitate și prejudecată să ducă lumea înapoi în haos. Populismul, războaiele sfinte, emoționalul scăpat de sub control, antivaccinismul, negarea încălzirii globale, alte poziții antiștiință, deciziile bazate pe hărți și sisteme morale vechi de mai multe sute sau chiar mii de ani nu par să contribuie la mai multă liniște, sănătate sau ordine în lume. Asta, desigur, dacă nu luăm în considerare faptul că teoria haosului, cu aplicațiile ei în domeniile meteorologiei, biologiei, economiei ș.a.m.d., spune că ceea ce pare a fi haos nu înseamnă în mod necesar dezordine totală, ci poate fi o formă mai complexă de ordine, adică ceea ce ar spune mulți adolescenți în fața criticilor aduse de părinți asupra modului în care le arată camera. Dacă religia, antiștiința, iraționalul ajung la butoane, poate că e timpul ca planeta să scape de acei locuitori ai ei care tind să se comporte asemeni unor paraziți. Așa am reveni la ordinea naturală a cărei pierdere o deplîng toți cei incapabili să recunoască avantajele progresismului aplicat.
Mircea Dragu este psihoterapeut. Ultima carte publicată: Marea aventură a micii albine Mitsu, Editura Humanitas, 2022.
Credit foto: Wikimedia Commons
