Una dintre marile probleme pe care le-am observat în societatea românească este aceea că noi, românii, nu știm să deosebim binele de rău atunci cînd vorbim despre vremurile pe care le trăim. Și vorbim aici despre binele și răul vieții împreună, nu despre planul personal, individual. Atunci cînd vorbim despre proiectele proprii sîntem experți. Distingem imediat binele de rău și urmărim binele pînă în pînzele albe. Numai că acest bine individual nu are nici o valoare dacă nu este dublat și de unul colectiv. Și sînt sigur că această poziționare greșită în raport cu cele două fețe ale existenței împreună a omului nu se manifestă numai în colectivitățile noastre. Și alte popoare cred că sînt la fel. Dar mai cred că acolo intensitatea egoismului nu este atît de mare. Nu știu ce se întîmplă, care este cauza profundă pentru care, la nivel de mulțime, colectivitate, nu recunoaștem nimic în jurul nostru, de parcă sîntem orbi.
De pildă, iată, aceste ultime decenii de după Revoluție au fost pentru noi, românii, o perioadă specială. Am fost liberi, fapt rarisim în istoria noastră. Și nu ne-am prea bucurat de această libertate. Am spus mereu că „nu este bine” la noi în țară, sau că „nu ne îndreptăm într-o direcție bună”. Am fost negativiști și am căzut în plasa vechii tradiții criticiste românești. Mereu am strîmbat din nas, în semn că nimic nu ne convine și că visele noastre din 1990 au fost prea repede date la o parte. Puțini dintre noi au tratat lumea românească, în analizele lor, ca pe ceva frumos și imperfect. Și acesta era și adevărul. Cel mai adesea s-a considerat că nimic nu este bine și totul este greșit. Dacă lumea noastră de după 1989 nu a fost frumoasă și imperfectă, atunci ea ar trebui schimbată, pentru că a fost urîtă și imperfectă. Și atunci, de la această percepție plecînd, azi ne vedem în situația negării libertății cîștigate atunci, la finalul secolului trecut. Și este o situație pe care începem a o simți ca fiind nefavorabilă. Adică cei mai mulți dintre noi, critici a tot și toate, oricînd și din orice poziție, încep azi să realizeze că au greșit. Că acel criticism ar fi trebuit să fie foarte selectiv. Că ar fi trebuit să fim atenți și să protejăm ce este bun și favorabil. Or, libertatea este un dar care ar fi meritat apărat și protejat. Am criticat atît de intens și fără discernămînt încît am compromis totul. Dacă la nivel de elite acest fenomen dăunător al criticismului nu a fost observat, atunci mai putem acuza omul obișnuit pentru că nu a sesizat această perioadă fastă, unică a istoriei noastre?
Și iată că vremurile sînt în schimbare. Nebunii care și-au dorit a vedea din nou dictatori și vremuri eroice par a căpăta satisfacție. În acest moment, mai mult de 30 de state puternice ale planetei se află în conflict militar. Oameni subțiri, pînă mai ieri criticam orice. Iar azi ne permitem să pufnim supărați din buze pentru că benzina s-a scumpit cu 10 bani și pentru asta este de vină președintele sau premierul. Nu înțelegem că vremurile bune ale țuguiatului buzelor în semn de nemulțumire au trecut. Desigur, nu ne propunem a fi alarmiști și nici nu ne propunem a panica pe cineva. Numai că realitatea politică planetară este una nouă. Meteahna de a căuta mereu vinovați și de a arăta cu degetul pentru fenomene pe care nimeni din interiorul țării nu le poate controla ar trebui abandonată. Cert este că instabilitatea actuală în relațiile dintre state poate să alunece din nou spre haos. Este incredibil cum pe planetă, în acest moment, mor sute de mii de oameni, iar noi pufăim pentru că avem benzina cu cîțiva bani mai scumpă. Se moare din nou foarte mult pentru că nebunii conduc din nou națiunile. Pentru că alți nebuni i-au votat. Și noi, românii, nu vedem nimic.
Am fost profund nepregătiți pentru a vedea binele din trecutul apropiat, după cum nu sîntem pregătiți a vedea răul de azi. Avem un fel de ceață în fața ochilor. Credem că răul este departe. Mereu credem că acest rău nu va veni niciodată la noi. Și răul vine, o dovedește istoria, și ne prinde nepregătiți. Este un fel de indiferență fudulă în atitudinea noastră. Ne întrebăm ce s-ar întîmpla dacă ar veni cu adevărat un război și peste noi. Pentru că, după cum ne manifestăm, reziliența noastră poate să fie una minimă. Dacă vremurile atît de bune din trecutul apropiat ne-au menținut într-o veselă și haotică stare de nemulțumire, atunci cum ne vom manifesta dacă vremurile vor fi cu adevărat rele? Și vremurile au mai fost cu adevărat rele și pot să devină din nou rele. Ne plîngem fandosiți că s-a scumpit benzina cu 10 bani. Rămîne să vedem ce vom face atunci cînd benzina va fi din nou pe cartelă și vom primi zece litri pe lună pentru o mașină. Și va primi benzină numai prima mașină din familie, a doua, a treia și a patra nu vor primi. Pentru că nimeni nu va mai putea ține cont că o familie de români poate avea patru mașini. Și atunci cei zece litri de benzină vor fi împărțiți la patru mașini. Și totul se va produce după negocieri intense în familie.
Desigur, veți spune că ne-a luat scrisul pe dinainte. Dar nu este chiar așa. Oamenii au mai trăit momente de haos economic generat de războaie și revoluții. Inflația de penurie sau inflația prin creșterea prețurilor este semnalul instabilității. Dincolo de anumite cifre, inflația semnalează prezența haosului economic. Hiperinflația, de exemplu, începe atunci cînd prețurile cresc cu mai mult de 50% pe lună, adică cu mai mult de 600% pe an. Este o convenție între noi, economiștii, această cifră. Dar hiperinflația poate fi și mai intensă. Atunci cînd le vorbesc studenților despre inflație, dau ca exemplu mereu o situație limită (Dorel Dumitru Chirițescu, Pietrele făcute pîine, Editura Letras, 2021, pp. 509-513). Este vorba despre inflația din Germania de după Primul Război Mondial. Din ianuarie 1922 pînă în noiembrie 1923, indicele prețurilor în Germania a crescut de la 1 la 10.000.000.000. Cei care strîmbă din nas că le-a crescut prețul la benzină cu 10 bani în timp de război planetar ar trebui să știe aceste cifre. Asta numai dacă mintea lor poate să le cuprindă. În mai puțin de doi ani, economia germană a intrat în haos. Efectul a fost că nimic nu mai avea valoare. Lucrurile din jurul oamenilor nu mai aveau valoare. Erau numite, dar profund devalorizate. Pentru a putea folosi cît de cît banii pe care soții lor îi cîștigau la serviciu, gospodinele mergeau acolo și ridicau salariul cuvenit de trei ori pe zi. De fiecare dată fugeau rapid cu suma respectivă la piață pentru că prețurile de seara erau mult mai mari decît cele de dimineață. Statul german a intrat în faliment, pur și simplu. Totul era un haos. Și deprecierea banilor era semnul acelui haos.
Și pe acest fond încep să apară semnele viitoarei dictaturi. Hitler a fost copilul adoptiv al inflației și haosului despre care vorbim. Economistul Lionel Robbins arată: „Deprecierea mărcii... a ruinat elementele cele mai solide ale societății germane și a lăsat în urmă un dezechilibru moral și economic ce avea să stea la originea dezastrelor care au urmat. Hitler este copilul adoptiv al inflației” (Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus, Economie politică, Editura Teora, 2000, p. 688). În economie, deprecierea banilor înseamnă haos. Și dezechilibrul nu este numai unul al economiei, ci al întregii societăți pentru că banii reprezintă mai mult decît un simplu mijloc de plată. Revenind la exemplul pe care îl invocăm, cel al Germaniei din anii ’20 ai secolului trecut, trebuie să spunem că a existat un alt mare economist care a atenționat asupra condițiilor drastice impuse Germaniei de către învingători. Este vorba despre Lordul Keynes. În lucrarea sa Consecințele economice ale păcii (în limba română, Editura Viața Românească, 1920), arăta că despăgubirile impuse Germaniei au fost mult prea mari și ca atare asta va afecta profund modul în care ulterior țara va relaționa cu învingătorii săi. Și Keynes a avut dreptate. Germania a evoluat rapid spre o dictatură. Poporul german a văzut salvarea acolo unde nu trebuia. Hitler și fascismul german au luat puterea în final și au provocat al Doilea Război Mondial.
Pentru noi, românii, regruparea celor care cred într-o țară liberă și democratică este acum obligatorie. Asta pentru că este posibil ca în viitor să ne aștepte examene grele. Mulți dintre cei interesați de fenomenul politic și economic de azi vorbesc despre asemănări cu epoca de ascensiune a fascismului german și european. Să sperăm că nu au dreptate și că lumea va evita un nou haos. Pînă atunci avem multă treabă. Să fim solidari cu cei care doresc a încetini viteza de îndatorare. Echilibrul lumii banilor este obligatoriu. Nu întîmplător am evocat exemplul Germaniei. Reforma statului și a instituțiilor trebuie dusă de asemenea pînă la capăt. Acestea nu sînt pariuri ale unei persoane sau alteia, sînt măsuri obligatorii fără de care nu putem merge înainte în imprevizibila lume a viitorului.
În plan politic, bătălia principală se duce tot cu extremismul. Trebuie să evităm un nou haos al politicii și economiei. Efortul nu este simplu pentru că oamenii, în general, au o tendință de a căuta cu orice preț ordinea. Preferă ordinea și nu haosul. Și în plan social, al organizării vieții împreună, ordinea așa cum o văd ei poate lua rapid chipul unui dictator. Numai că trebuie să-i convingem că ordinea lumii libere este preferabilă unei organizări „înghețate” de tip dictatorial. Spuneam că misiunea celor care văd aceste evoluții și optează pentru libertate nu este ușoară. Asta și pentru că astrele par a se alinia altfel. Lumea liberă clasică pare la rîndul său a intra în criză. Occidentul se spune că nu mai este ce a fost, însăși America fiind acum o țară care nu mai pare destul de interesată în a trăi și apăra libertățile. Bătălia nu este deci simplă, dar merită a fi dusă. Pentru că, în afara libertăților, lumea occidentală și omul occidental, deci și românul, nu mai înseamnă nimic.
Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă lucrare a sa este Lumea de dincolo de istorie. Despre fragilitatea construcției sociale românești (Editura Pro Universitaria, 2025).
Credit foto: Wikimedia Commons
