Punctuația conferă adesea retoricii mai multă substanță decît cuvintele. Cînd un text este declamat, nu doar citit monoton sau recitat fără accente, cuvintele devin cu atît mai vibrante cu cît punctuația e folosită mai ingenios. Fără să împingem însă experimental regulile gramaticii, putem genera un efect surprinzător mai ales din emfază bine temperată și reglare a tonului. Punctuația, cu alte cuvinte, rămîne pe loc, așa cum o știm și o folosim. Ce se schimbă esențial în retorică e „interpretarea” ei. Pauzele scurte produse de intonarea punctuației au rolul de a atrage atenția asupra unor momente-cheie, lăsînd auditoriul să asimileze ambitusul discursului. Trebuie să fim convinși de faptul că retorica nu schițează altceva decît propriul adevăr.
Un exemplu concret ne-ar lămuri poate mai bine. Unul dintre marii retori ai vechilor greci – Gorgias – devine faimos, printre altele, și datorită unui discurs epideictic (ocazional) numit Elogiul Elenei. În linii mari, e un eseu teoretic despre puterea și adîncimea logos-ului. Nu reiese neapărat din text, cît mai ales din intenție. Pe un fundal agnostic radical, Gorgias refuză cuvîntului comunicarea oricărui lucru dintre cele care există. Între realitate și cuvinte se cască un hiatus insurmontabil. Adevărul lucrurilor și adevărul cuvintelor sînt definitiv distincte. În Elogiul Elenei, Gorgias nu se teme să meargă în direcția contrară imaginarului grec. Rezultă o inedită artă a discursului intens emulată în secolele următoare. Pentru greci, Elena era arhetipala purtătoare de vină. Blamată unanim pentru tragediile războiului troian, adulteră, fugară, autoare morală a ruinei unei întregi epoci. După obișnuita introducere în care își fixează scopul discursului, Gorgias începe fără întîrziere să argumenteze lipsa de vină a Elenei. Enumeră patru cauze ale comportamentului ei: 1) soarta a vrut așa, 2) a fost forțată să acționeze astfel, 3) a fost convinsă prin logos să-l urmeze pe Paris la Troia și 4) iubirea i-a biruit voința. Demonstrînd lipsa de vinovăție a soției lui Menelaos, parcă insistînd mai charismatic la punctul 3, Gorgias încearcă (și reușește) să combată o prejudecată generalizată. E ceea ce stă în puterea retoricii să facă. Cuvintele și-au jucat rolul în mod exemplar. Avînd în vedere raportul dintre formă și conținut, cum ne putem explica persuasiunea pe care o degajă Elogiul Elenei? Prin evidența faptului că textul întreg are o anumită patină de teatralitate, că poate fi lesne jucat. Astfel, discursul se desfășoară organic spre concluzii. După argumentarea celor patru cauze, textul intră într-un bref respiro printr-o recapitulare de o frază, după care se sfîrșește prin încheierea formală a apologiei. Însă oricum ar fi fost creionat acest discurs și oricît de abil ar fi folosite în el figurile de stil, ceea ce îi conferă atractivitate e ritmul, cinetica, dinamismul, curgerea. Toate raționamentele dezvoltate sînt însoțite de anumite momente: efecte emoționale, ironie, aluzii, referințe etc. Scopul acestora e să construiască edificiul retoric. Gorgias nu e imbatabil, discursul lui nu e o pledoarie avocățească. El se dovedește a fi indiscutabil un arhitect al entimemei, al (sub)înțelesului, un prestigios artist al logos-ului.
Artist al logos-ului – sintagma ar putea să pară pretențioasă, dar deloc departe de certitudine. Tot acest adevăr propriu al retoricii e făcut din pauze calculat presărate, din goluri de limbaj verbal injectate abil cu vitalitate atitudinală. În sine, discursul e un interstițiu situat între corpul veracității și cel al ludicului. Iar cele mai vizibile semne din lungul acestui interstițiu sînt cele ale punctuației.
Un alt exemplu ar fi poate binevenit acum. Să cercetăm chiar cel mai simplu semn grafic: punctul. Acesta marchează sfîrșitul unei unități sintactice. Cînd e chiar punctul final, el aduce întregul text la finalul așteptat, închide cercul argumentației, desăvîrșește alocuțiunea, indică ajungerea la deplinătatea formei. Dar punctul acesta final are, la rîndu-i, dimensiunile sale: prin el circulă dinspre intenția oratorului spre mințile auditorilor și viceversa claritatea, înțelegerea, timpul reflecției, posibilitatea răspunsului. Punctul prelungește, eventual ad infinitum, discursul. În retorică punem punct, desigur, însă acesta nu e nicidecum unul „final”. El suspendă acțiunea propozițiilor și permite intensificarea întrebărilor. Punctul marchează ieșirea din discursul bine organizat și rînduit după reguli specifice, dar și intrarea într-un labirint al încercărilor și posibilităților sensurilor camuflate în cuvinte. E ceea ce Gorgias a numit profunzimea logos-ului. Prin punct, textul se varsă într-o viață proprie. Ceea ce face, în fond, un retor este să maximizeze rolul pauzelor intermediare, jucîndu-se cu spațiul dintre cuvinte. Totul pentru a pune punct, sperînd ca prin asta să deschidă un imens spațiu de interogație.
Mario Barangea este cercetător independent și lector la Fundația Calea Victoriei, unde susține recurent cursuri de filosofie și retorică.
Credit foto: Wikimedia Commons
