Dintotdeauna… pierduți cu firea

Există foarte multă violență în toate lucrurile pe care le trăim, ea nu există în afara noastră, ci este absolut iminentă firii omului. Textele din acest Dosar arată, pe rînd, că violența e cel mai „uman” lucru care ne dezumanizează.

Adesea ne pierdem cu firea, iar acesta e momentul în care violența noastră învinge. Ea nu ține de vîrstă, altfel cum ne explicăm faptul că un copil din clasele primare poate face rău unui alt copil? Pentru că doar știm despre copii că nu pot urî. Violența are ceva mult mai instinctual decît ura sau iubirea, e necumpătată, ubicuă și naște fapte radicale și tragedii. Naște monștri și huligani. Dacă ne gîndim astfel la pornirile furioase care ne urmăresc, ne explicăm și de ce civilizația s-a născut dintr-o cantitate infinită de violență. Atît de mult încît ne-a scris istoria și s-a așezat în centrul marilor narațiuni și lucrări. N-a fost mai puțină violență în trecut decît azi. Unii istorici de artă au avut argumentul că violența reprezenta un barometru social în Antichitate și încercau să califice societățile după gradul de toleranță și de rezistență la violență. Bunăoară, în pictura renascentistă, răpirea devine forma primă de expresie a pasiunii. Reprezentarea violului, în rîndul zeilor, devine, de asemenea, un loc comun însoțit de imaginea impunătoare a violenților. De la Bellini și pînă la Rubens, din Antichitate și pînă acum, violența împotriva celuilalt a fost motorul principal al marilor narațiuni „eroice”.

Acum, că trăim într-o lume a resentimentului și a urii, ascunși în spatele paravanelor mediatice, violența și-a pierdut în bună măsură caracterul fizic și s-a așezat în canalele indirecte unde existăm cu toții, continuu. Aceste canale o fac mai prezentă și mai vătămătoare.

E crud și paradoxal că violența se întîlnește cu intimitatea. Uneori e chiar confundată cu ea. Fondul autothton al rezilienței ne-a învățat să acceptăm violența, căci „bătaia este ruptă din rai”, iar iubirea autentică își are propriile „năbădăi”. Poate într-o bună zi vom învăța că furiile ne reduc la niște creaturi instinctuale, mici și josnice. Violența are nevoie de un loc al ei pentru ca să se întîmple și se răsfrînge adesea asupra celor din proximitate, căci măsura violenței nu este curajul și poate nici măcar ura, ci frica, tensiunile reprimate și resentimenul.