Domnia lui Scuza-Vodă

Vă rog să mă iertați că nu știu care-i situația politică la ora la care citiți! Cînd m-am apucat de scris, era complicată rău și eu mă chinuiam cu niște articole despre „political blame-avoidance strategies” – există niscai vinologie/scuzologie politică, dar pare făcută mai mult de dragul științei politice decît pentru a spune ceva despre politică. Nu știam încotro s-o apuc. Evident, îmi umbla prin minte: „Să mă ierți și să mă iubești!”. Deodată, l-am auzit: „Știu c-am făcut greșeli. Unele alegeri în care am investit speranță și încredere nu au trecut testul timpului, iar pe unii dintre dvs. v-am dezamăgit. Vă cer iertare! Pentru că, de-a lungul timpului, am luat decizii care v-au nemulțumit și pe care, cel mai probabil, nu le-am explicat suficient!”. Așa grăit-a încă președintele și mi s-a părut că, în sfîrșit, îi intuiesc o „strategie de comunicare”. Sigur, m-am gîndit că poate sînt sub influența teoriilor în care m-am îmbăiat, dar, dacă e așa, mă scuzați, e vina lor. Oricum, și pe Cațavencu am început să îl pricep altfel. Am prins curaj să perorez.

Politicienii își cer uneori scuze. Mult mai adesea, însă, își găsesc scuze. Am putea spune chiar – încă o pseudo-definiție – că politica e arta (1) de a te feri cît mai mult de acuzații și (2) de a scăpa basma curată dacă ele te lovesc. A zis-o mai academic un anume K. Weaver, cu decenii în urmă: „Politicienii sînt motivați în primul rînd de dorința de a evita învinuirile pentru acțiunile impopulare” (un fel de „noi urmărim să nu fim urmăriți”) și, de aceea, umblă cu tot felul de strategii preventive sau reactive. Vorbim, pe de o parte, despre a nu face sau de a amîna ceva (necesar, urgent?) pentru a nu fi înjurat de lume. De cîte ori nu se zice că un „factor responsabil” n-are curaj să „taie în carne vie”? Nu mai departe de anul ăsta, s-a vorbit că guvernanții vor să amîne pînă după alegeri măsurile pentru reducerea deficitului bugetar. Vedem că însăși încercarea de a evita o acuzație poate deveni obiectul unei acuzații, așa că bietul politician tot la scuze ajunge.

În 1990, cînd românii experimentau atîtea în politică, în British Journal of Political Science, americanca Kathleen McGraw publica rezultatele unei „investigații experimentale a scuzelor și a justificărilor politice”. Astfel de preocupări li s-ar fi părut alor noștri mașini străine, de vreme ce ei nu avuseseră o politică democratică. Totuși, cu mintea de azi, cred că scuzele/justificările ar merita căutate și în practicile comuniste – numai dacă ne gîndim la odioasa „autocritică”. Revin: nu concluziile – care scuză/justificare e mai eficientă – cercetătoarei mă interesează. Cu toată relevanța lor statistică, nu mi se par, din multe motive, relevante pentru realitățile politice. Utilă e clasificarea pe care a dat-o „explicațiilor”: scuze – negarea, totală sau parțială, a responsabilității – și justificări – acceptarea, totală sau parțială, cu încercarea de a schimba percepția publică asupra consecințelor acțiunii incriminate. Dar fiecare e de mai multe feluri. La scuze avem: invocarea circumstanțelor atenuante (din trecut sau prezent), a neștiinței (imposibilității de a ști?), dispersarea verticală/orizontală a responsabilității. Justificările sînt și mai diverse: invocarea beneficiilor prezente sau viitoare, comparația cu probleme din trecut, cu problemele altora sau cu un imaginar caz (cel) mai rău – toate presupunînd răstălmăcirea consecințelor. Tot la categoria justificări intră și tentativele de schimbare a „standardelor” de apreciere a acțiunii prin invocarea echității sociale sau a propriei conștiințe. Asta mi se pare cea mai cinică. Trec peste Polițist, adjectiv și mă duc la Balanța: „Cine te-a obligat? Să nu-mi spui că conștiința! Te rog să nu mergi cu căcănăria pînă acolo!”.

Diferența dintre scuze și justificări nu e atît de clară pe cît credea K. McGraw și, scoase din mediul aseptic al experimentului, diversele forme pot apărea amestecate. Cum îi stă bine unui statistician fără date, „bănuia” că atenuantele sînt cele mai folosite (în America, acum 35 de ani). În România, putem fi siguri! „Greaua moștenire” e din moși-strămoși. Am găsit-o imediat după Primul Război, apoi continuu de la guvern la guvern. Și comuniștii vorbeau de „greaua moștenire burghezo-moșierească”. Din primele luni ale lui 1990, devenise agasantă trimiterea la moștenirea lui Ceaușescu. S-a intrat repede pe linia normală: fiecare guvern a dat vina pe cel dinainte, pînă azi. Dar această scuză e mereu acompaniată de invocarea unor presupuse beneficii prezente și/sau viitoare, de comparația cu trecutul ș.a. Cum ar veni, „e rău din cauza răului de dinainte, dar oricum e mai bine și va și mai bine”. Invocarea prezentului dificil poate apărea cînd chiar nu există altă cale de a scoate cămașa – cazul tăierilor de salarii din 2010, la care voi reveni – sau poate avea un iz demagogic, deși folosește bucăți de adevăr – vezi reacțiile ambelor partide de la guvernare din 2024 la acuzațiile de legătură „nenaturală”, cu interese ascunse. De aici, se ajunge ușor la comparația cu un scenariu mai rău, care e bine să fie cît mai neclar, pentru a nu fi respins, și, dacă se nimerește, la comparația cu trecutul sau cu alții. Mă și mir că, deși au folosit marota stabilității, ai noștri, ca stabilopozii, n-au marșat pe comparația cu Bulgaria.

Invocarea neștiinței/neprevederii – în formă extremă, „am fost un dobitoc” – nu prea are șanse singură. Chiar dacă prinde, compromite altfel. Este scuza politicienilor de mîna a doua, încolțiți de ziariști pe un culoar, la vremea unui vot controversat. Merge asezonată cu invocarea conștiinței – n-am știut, dar am crezut că fac bine – și cu trimiterea orizontală – toți au făcut așa – și, mai ales, verticală în sus – așa a vrut conducerea. La politicienii cu pretenții, trimiterea în sus poate fi dăunătoare, căci induce, pe lîngă neștiința asumată, și impresia de slăbiciune. Neștiința se împacă însă foarte bine cu trimiterea în jos: nu mi s-a raportat, nu pot să le știu pe toate, am semnat ca primarul. Am văzut-o în 2024, cînd fostul prim-ministru a trebuit să se spele de vina renovării casei din Aviatorilor sau, în altă formă, cînd președintele a trebuit să convingă că n-a avut nici o legătură cu o inițiativă care i-ar fi permis să candideze pentru Parlament.

Ceva asemănător văd și în vechea sintagmă „sărac și cinstit”. O scuză neexplicită: nu răspund pentru un întreg sistem corupt; am conștiința curată; n-am știut; de vină sînt cei de mai jos. De altfel, cred că primul președinte postcomunist a fost maestru în a-și găsi scuze (în anii ’90 le-a amestecat pe toate, cu accent pe comparația cu alții și cu scenariul mai rău) fără să formuleze scuze. Ar merita un studiu. La fel și succesorul său, care a pornit de la „greaua moștenire”, condițiile grele și beneficiile viitoare, ajungînd, pînă la urmă, să-și declare conștiința curată (nu și neștiința) și învinsă de „sistem”. Iată o încercare de scuză și victimizare prin aruncarea responsabilității la un nivel formal inferior, de fapt, presupus superior.

Cu totul altfel au stat lucrurile cu al treilea președinte, care a lăsat impresia că îi plac scuzele. Este și cel care a și susținut scuzele oficiale, la nivel de stat, pentru nenorociri din trecut. Dar nu despre lucruri serioase vorbim, ci despre politică. La finalul primului mandat, el a adresat scuze difuze tuturor românilor. Pentru ce? Să priceapă fiecare ce vrea! Se alinta și se eschiva de la vreo asumare concretă? Habar n-avea (?) că peste puțin timp va trebui să se scuze de-adevăratelea. Anunțînd, în 2010, reducerea salariilor, pensiilor etc., n-a avea cum să nu vină și cu explicații. Le-a continuat în 2012, la suspendare. În primul rînd, a spus explicit că nu el era autorul acțiunii care stîrnit nemulțumirea, ci Guvernul. Apoi, pe lîngă prezentul cumplit, a indus ideea unei „grele moșteniri” (un împrumut care trebuia plătit) și a unui scenariu mai rău (falimentul). Nu în ultimul rînd, a invocat în mai multe feluri echitatea socială: angajații de la stat nu-i puteau lăsa doar pe cei din privat să suporte costul crizei; nereducerea tuturor salariilor ar fi presupus disponibilizarea unei părți a angajaților; alternativa creșterii taxelor i-ar fi afectat pe cei mai săraci. Amintesc, ca fapt divers, că același președinte a transmis scuze formale pentru că a jignit o jurnalistă, dar și colocviale, pentru că a recomandat un concert ABBA, care nu s-a ridicat la nivelul de pe vremuri.

Al patrulea președinte pare să fi mers pe principiul „cine se scuză se acuză”. Nu știu dacă există studii despre efectele tăcerii politicienilor, dar, în cazul de față, sigur nu l-au avantajat pe emițător. L-au avantajat scuzele finale? „Am făcut greșeli” ar părea o asumare clară. „Speranță și încredere”, conștiință curată. „Testul timpului”, ideea că acțiunile ar fi trebuit să aibă beneficii viitoare. Dar partea cea mai frumoasă e la final: „decizii pe care... nu le-am explicat suficient”. Să înțelegem că, de fapt, ele au fost bune, dar noi nu le-am înțeles? Vai, comunicarea proastă nu e niciodată o scuză bună!

În sfîrșit, „vă cer iertare!”. Orice ar zice dicționarele, iertarea nu e totuna cu scuza; chiar secularizată, ea apelează la suflet, nu la minte. Nu are nevoie de suport factual/rațional. „Să mă ierți și să mă iubești!” nu-i chiar o tîmpenie. Nici „toți ne iubim țara, toți sîntem români, mai mult sau mai puțin onești”. Sună a... uniune națională.

Din scuză în scuză, cu toate conștiințele curate, am ajuns aici.

Mihai Ghițulescu este lector univ. dr. la Universitatea din Craiova, Facultatea de Științe Sociale, Departamentul de Istorie, Științe Politice și Relații Internaționale. Autor al mai multor monografii și articole pe teme de istorie politică modernă şi contemporană.