Îngrijorarea este o activitate de rutină în asistența medicală, starea ei de bază. Oamenii se îngrijorează, încercînd să găsească modalități de a evita neplăceri viitoare provocate de boală, iar doctorii, din cauza incertitudinii medicinei. Fiind omniprezentă, medicii sînt specialiști în gestionarea ei.
Aducînd mai ales vești rele, nu este surprinzător că doctorii au căutat dintotdeauna să nu crească fără rost îngrijorările pacienților și să-i ferească de unele noi, ori de cîte ori este posibil.
Dacă există ceva ce poate fi comunicat implicit, echivoc, ascuns sau nespus, să rămînă nespus. Legitimitatea acestei porniri a fost mereu discutabilă. Dorința de a asigura bunăstarea pacientului și a nu-i provoca îngrijorare se confruntă cu datoria de a-l informa precis asupra stării lui de sănătate, respectîndu-i autonomia, echilibrarea acestor două principii născînd dileme. De partea asta sau de partea cealaltă a legilor privind dreptul la adevăr al bolnavilor, medicii apelează des la diferite strategii de limitare terapeutică a informației, evitînd substanța rece a acestor legi, pentru a păstra, particular în fiecare caz în parte, demnitatea bolnavilor lor, speranțele lor, pentru a nu-i îngrijora inutil.
Ascunderea din fața bolnavilor a adevărurilor nefaste privind suferințele lor a fost norma medicilor pînă de curînd. La începutul secolului al XIX-lea, codurile de etică medicală britanice confirmau două mii de ani de practică: „Viața unui bolnav poate fi scurtată nu numai de faptele, ci și de cuvintele sau comportamentul unui medic. Așadar, este o datorie sacră să evităm toate lucrurile care au tendința de a înspăimînta pacientul și a-l descuraja”. Atitudinea paternalistă a medicilor s-a nuanțat o sută de ani mai tîrziu: „Nu este adesea necesar, pentru că natura o face de obicei în liniște și la momentul potrivit, să-i spui unui pacient că a pierdut orice speranță. Și totuși, spus cum trebuie, unui om inteligent, acest lucru nu este întotdeauna crud”, credea William Osler, cel mai faimos internist din lumea vestică.
Paternalismul este înlocuit în ultimii cincizeci de ani de parteneriatul medic-bolnav, care permite pacienților să facă propriile alegeri privind sănătatea lor, bazîndu-se pe informațiile amănunțite primite. Această schimbare a fost înlesnită de progresele însemnate ale medicinei. Cancerul nu mai este legat inevitabil de deces. Multe alte boli, fără speranță altădată, sînt controlate bine, dezvăluirea diagnosticului și prognosticului acestora fiind posibilă. Balanța dintre îngrijorarea la aflarea acestor informații și beneficiile deciziilor luate cu ajutorul lor înclină decisiv spre sinceritatea directă a medicului, justificînd informarea detaliată a bolnavului. Minimalizarea îngrijorărilor lui pare să nu mai fie un obiectiv prioritar, obligația informării bolnavului fiind statuată legal.
Toate aceste modificări legale, socio-culturale, științifice au schimbat esențial comunicarea medicilor cu pacienții, dar sensibilitatea dintotdeauna a doctorilor la îngrijorările bolnavilor lor nu a fost înlocuită. Incertitudinile sînt altele, dar mărturisirea lor aduce aceleași probleme morale de altădată. Diagnosticul cert de cancer este transmis, profesionist și legal, bolnavului. Dar, în această epocă a luării decizilor în comun, cum să împărtășești nesiguranța diagnosticului, nesiguranța alegerii investigației optime sau a tratamentului potrivit, fără să îngrijorezi excesiv bolnavul, fără să-i pierzi încrederea?
Tineri sau vîrstnici, nepăsători sau cu atitudini catastrofice, cu boli incurabile sau cu neplăceri anodine, însoțiți de membrii de familie care solicită ascunderea adevărului sau sînt, dimpotrivă, suspicioși de ascunderea lui, oamenii sînt ajutați să-și clarifice nevoile informaționale, să-și construiască preferințele în fața complexității bolilor, echilibrînd îngrijorările lor.
Și pacienții care au simptome ușoare, comune sînt adesea foarte îngrijorați că au o boală gravă: „Credeți că ar putea fi ceva serios?”. Îngrijorările lor nu sînt îndepărtate doar de afirmații liniștitoare directe. „A aduce vești bune”, una dintre cele mai frecvente intervenții în asistența medicală primară, este, paradoxal, dificilă.
Strategiile de liniștire a acestor oameni sînt variate și contrastante. Unii dintre ei nu tolerează incertitudinea. „Era o persoană ezitantă”, îmi povestește medicul de familie, „nu l-am trimis la medicul specialist, eram 99% sigur că nu are nimic. I-am spus că sînt 100% sigur. L-aș fi trimis acasă îngrijorat dacă arătam o cît de mică îndoială.”
Alții, dimpotrivă. Unui tînăr IT-ist, analist minuțios al propriilor simptome comune, informat despre eficiența fiecărui test medical, mărturisirea ezitărilor medicului are șanse mai mari să-i îndepărteze îngrijorarea nejustificată. „Dacă minimalizez ce aduce în discuție, îl îngrijorez mai mult. Discut larg avantajele și limitele unor teste, pe care, de altfel, le consider inutile, pentru a-i cîștiga încrederea. Empatia mea ar putea să-l liniștească.”
Atunci cînd comunică cu o persoană, în situații incerte, medicii iau în considerare mulți factori. Dezvăluirea tuturor informațiilor, incluzînd nesiguranța, este benefică autonomiei bolnavului, dar îi poate aduce anxietate, suferință suplimentară. Aceste contradicții sînt echilibrate diferit și duc la concluzii diferite în cazul fiecăruia dintre cei bolnavi.
Societatea valorizează, în mod obișnuit, certitudinea și siguranța și încurajează căile de eliminare a incertitudinii și îngrijorării, mai degrabă decît tolerarea lor. A îngriji un bolnav înseamnă, însă, literal, a purta grijile lui. Și nu este imposibil ca „în acest amalgam unic produs prin amestecul dintre un temperament și o boală” (Marguerite Yourcenar), îngrijorarea să fie însușirea care definește ființa celui bolnav, iar înțelepciunea în asistența medicală să nu stea în a alunga grijile, ci în a te descurca cu ele.
Nicolae Rednic este medic.
