Ce mai înseamnă exagerarea astăzi? Într-o lume în care excesele nu mai sînt deviații, ci reguli neoficiale ale spectacolului social, a vorbi despre exagerare presupune mai întîi să mai poți vorbi despre o măsură. Dar măsura a fost evacuată, nu ca o formă de cenzură, ci ca un efort inutil, depășit, ofensator. Morala nu s-a transformat, așa cum ne-am fi dorit, în ceva mai elastic, mai adaptat vremurilor, ci s-a dizolvat într-o morală pe segmente: fie excesiv conservatoare și izolaționistă, fie progresistă doar în aparență, în realitate deghizată în neo-conformism afectiv și estetic. În acest context, moda, o disciplină simultan frivolă și sacră, rămîne unul dintre ultimele locuri în care excesul poate fi contemplat fără rușine. Ba chiar este așteptat, aplaudat, fotografiat, performat.
Ultima colecție Marc Jacobs, cu acele siluete hipertrofiate, sculpturi gonflabile din textil, plastic, păr tapetat în valuri suprarealiste și pantofi care insultă însăși ideea de funcționalitate, nu este o exagerare în sens clasic. Este un manifest despre cît de golită a fost ideea de normă. Cînd toate formele devin posibile, singura cale de a striga este să urli. Jacobs nu face altceva decît să urle în fața unei lumi în care nimic nu mai produce uimire decît deformarea radicală. Dar ceea ce pentru un artist poate fi un strigăt, pentru o cultură întreagă devine bîlbîială. Cînd exagerarea devine limbaj comun, ea nu mai exprimă un protest, ci o carență de sens. Astăzi, corpul exagerat, caricaturizat, hipertrofiat este mai degrabă un semn al vidului – o scenă pe care nimeni nu mai joacă, dar pe care luminile rămîn aprinse, pentru că așa ne-am obișnuit.
John Galliano, prin prisma Maison Margiela Artisanal 2024, duce grotescul la rang de operă tragică. Grand Guignol-ul lui Galliano nu este doar spectacol, ci disecție. Trupuri înfășurate în plasturi de lux, măști cu fețe moarte și ochi fără expresie, o teatralitate care mimează ruina. Galliano nu exagerează, el documentează o epocă în care rușinea a fost reciclată în decor. În care urîtul nu mai sperie, ci fascinează. Dar poate cele mai periculoase exagerări nu sînt cele teatrale, ci cele mimate. Accesoriile „la bubu”, acel val pseudo-asiatic de estetism infantil și afect artificial, sînt simptomul unei noi forme de colonizare emoțională. Nu vorbim aici despre un trend, ci despre o formă de regres colectiv, o infantilizare deliberată a gustului, în care omul nu mai dorește să fie frumos, ci drăgălaș. E o mutație psihoculturală în care esteticul nu mai este legat de formă sau expresivitate, ci de neputință stilizată. Ne confruntăm, deci, cu o melasă afectivă, o înscenare a dulcelui în contextul unui vid emoțional profund. Nu exagerarea e problema, ci direcția în care e canalizată: cînd ea devine o formă de sedare, nu de eliberare.
Să nu uităm: moda, în forma ei cea mai profundă, a fost întotdeauna o armă. O formă de disidență textilă. De la corsetele rupte în stradă la costumele androgine din anii ’80 sau deconstrucțiile conceptuale ale lui Rei Kawakubo. Dar arma nu funcționează decît dacă știi unde să tragi. Exagerarea de azi, în mare parte, trage în gol. Trăim într-un timp în care ridicolul a fost dezbrăcat de potențialul lui critic. Nu mai avem rîsul subversiv al clovnului, ci grimasa obosită a influencer-ului. Nu mai avem îndrăzneala grotescului, ci anxietatea cutezătorului. Exagerarea, acest ultim refugiu al creativității sincere, riscă să devină doar o altă marfă în supermarket-ul esteticului globalizat.
Adevărata exagerare azi? Nu e la Galliano, nici la Jacobs. E în lipsa de discernămînt cu care înghițim totul. Și, poate, în absența rușinii că nu mai avem gust, dar avem replici.
Maurice Munteanu este fashion editor și profesor invitat al Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca.
Credit foto: Wikimedia Commons
