Am văzut Jocul calamarului, un film serial. Subiectul e simplu: adulți care consimt să participe la jocuri de copii, cu reguli criminale.
Cine pierde este omorît în cele mai sofisiticate și sadice feluri, fiecare participant decedat în confruntare mărind suma de bani cu care va fi răsplătit învingătorul, unul singur din cîteva sute. Am înțeles că există și jocuri video pe același scenariu, cu care poți să-ți umpli timpul. După primul episod, șocată de brutalitatea scenelor, cu totul neartistice și nedistractive, am decis că nu merită să continui.
Și totuși, drogul a funcționat: am abandonat orice recurs la rațiune, discernămînt, amor față de cinematografia adevărată, timpul meu liber prețios, în fața curiozității primare stîrnite: cine moare, cine trăiește, cum e pedepsit cel rău, cine e rău, cine e bun etc. M-am uitat la ambele sezoane, avînd chiar din cînd în cînd în minte că anumite probe ucigașe nu au fost cine știe ce creative.
Privind în urmă, nu am rămas cu nimic, cu absolut nimic: nu mai știu acum, după doar cîteva săptămîni, cine era rău, cine bun, cine trăiește, cine moare, cum învinge binele și dacă învinge. Am instrumente de apărare în fața perspectivei de a deveni un zombi insensibil la lumea reală, instrumente cîștigate în ani nenumărați petrecuți în afara ecranelor și a Internetului, printre oameni, cărți, filme, dialoguri, modele, probleme și suferințe adevărate din jurul meu. Dar copiii și tinerii nu au. Ceea ce la mine a fost accidental, la ei este o tentație permanentă, căreia puțini îi rezistă. Și cred că este nevoie de dialog și decizii, mai ales decizii, care să îi protejeze. Cîteva premise, mai jos.
Am pornit de la exemplul personal, fiindcă în felul acesta mi-a fost mai simplu să exemplific felul în care violența se insinuează în viețile tuturor, fără opreliști. Este vîndută la tarabă cinic, în culori stridente, oricui, fără limită de vîrstă: de la dialogurile anonime agresive pe rețele sociale la vulgaritatea și furia repetate pînă la extenuare de televiziuni și jurnale, de la iritarea și nervozitatea în fața unui casier începător din hipermarket la măceluri în restaurante și pensiuni, de la jocuri video pînă la influencer-i ignari, agresivi, în răspăr cu legea, care fac bani distrugînd viețile adolescenților. Toate acestea fac parte din viața de zi cu zi a copiilor noștri, a adolescenților noștri. Adăugați la toate acestea Internetul și Inteligența Artificială, care multiplică la nesfîrșit răul aflat deja în doze insuportabile în viața reală.
Lumea virtuală este, acum, o junglă. O lume nesupusă nici unei restricții, nici unei reglementări, în care copiii și tinerii, vulnerabili prin vîrstă și nerodaj emoțional, intră fără protecție. Agresiunea asupra lor se poate produce în camera lor, vecină cu a părinților. Acasă, unde se simt în siguranță, unde au primit OK-ul pentru frecventarea Internetului, unde părinții înșiși par a fi siguri că nimic rău nu se poate întîmpla. E timpul, deci, să luăm în stăpînire, deși pare absolut imposibil, lumea asta, pe care tot noi, adulții cinici, am construit-o, dar pe care am scăpat-o de sub control. E timpul ca statul, statele să ajute părinții cu reglementări: interdicția de a utiliza rețelele sociale sub vîrsta de 16 ani, școala, universitatea ori alte instituții publice să restricționeze utilizarea telefonului în timpul petrecut acolo, site-uri care să declare de la bun început cărei grupe de vîrstă se adresează, obligația ca accesul pe Internet să se facă doar prin autentificare (vîrstă, chip, acordul părinților etc.). Este evident că părinții nu pot duce singuri bătălia.
Adolescenții de azi sînt aceiași cu cei de acum o sută de ani. Au același ficat, aceeași inimă, același sînge, aceeași privire. Asta însemnînd că au aceleași nevoi esențiale ca și cei din generațiile anterioare. Dar lumea din jurul lor s-a schimbat dramatic. Simplul fapt că știu să intre rapid în orice aplicație sau să creeze filmulețe virale nu-i face mai pregătiți sau mai inteligenți în fața pericolului. Ecranul computerului sau al smartphone-ului nu-i protejează, dimpotrivă, le creează doar iluzii și nefericiri.
Problema violenței nu se rezolvă din două-trei interdicții. Știu. Doar cu interdicțiile, fără recuperarea autorității legitime a părintelui, a educatorului, a elitei, fără recuperarea modelelor autentice la care să privim în sus, nu peste umăr, fără asumarea celor șapte ani de acasă și a restricțiilor nepopulare în instituțiile de învățămînt, fără lideri cuviincioși și bine pregătiți, combaterea violenței pare iluzorie. Dar putem încerca, pas cu pas, să recuperăm teritoriile pierdute. Spațiul din ce în ce mai mare și mai tăcut dintre noi și generațiile tinere. Să-l umplem cu dialog, semne de circulație, hărți, indicatoare, avertismente, protecție.
Maria Iordănescu este psiholog.
