Sînt în clasele primare și am de făcut un drum lung pînă la școală. Mă întorc pe jos, autobuzele vin rar și sînt foarte aglomerate. Peste pod, unde locuiesc, e un cartier doar de case. La noi se termină orașul nou, cu blocuri, și începe periferia în care se amestecă căruțe și cai, cărucioare pentru butelii, miros de porc, de rumeguș și de fum. Parcă pînă la Farmacie se mai simte viața de oraș. Poate de asta, iarna, intru mereu în mica încăpere, să mă încălzesc. Mama o cunoaște pe una dintre doamnele îmbrăcate în halat alb, care te întreabă ce te doare și de ce ai nevoie. Ne-a dat și nouă, de multe ori, pastile care ne-au făcut bine. Îmi place cum miroase la farmacie. Iar doamna Ela mă place. Așa că am prins curaj și mă duc și singură. Mă așez în dreptul tejghelei transparente și mă uit înăuntru, acolo unde țin leacurile și alifiile. Vorbim. Dar aș da orice să pot să trec granița asta. Într-o zi, doamna Ela îmi face semn. Intru într-o încăpere scundă, cu rafturi și o masă în mijloc. Mă roagă s-o ajut. Începem să numărăm pastilele și să le punem în niște pungi minuscule de hîrtie. Îmi dă cîteva și acasă, cînd plec. „Ia-le să te joci.” Sînt în al nouălea cer, le scot din cînd în cînd din buzunarul de la uniformă și le miros. Acasă încep să-mi improvizez propria farmacie. Am borcane cu făină, altele cu nasturi, altele cu apă cu miere, pe post de sirop. Fiecare dintre ai mei primește cîte un tratament. Bunica e cea mai fericită. „Gata, fata mamii, nu mai mor. Ai tu grijă de mine!” O să mă fac farmacistă, zic într-o zi și mă văd îmbrăcată într-un halat și cu un coc, ca doamna Ela. Da, și cu ochelari, ca să văd bine. E prima mea meserie serioasă. A mai avut o fantezie, să vînd înghețată și profiterol la cea mai nouă cofetărie, la Select. Am renunțat după o vară. Farmacistă sună mai bine. Și încep să cred că mi se potrivește perfect. Încep să fac un fel de ucenicie, doamnele de la mica noastră farmacie de cartier m-au adoptat. Îmi povestesc despre medicamente, despre prospecte, reacții chimice. Mîinile lor sînt atente și sigure. Vocile lor, blînde. Cînd mă îmbolnăvesc și vine nea Mihăiță să-mi facă injecții, încep să-i torn o grămadă de lucruri pe care le-am învățat. Polidinul ustură ca dracu’. Încerc să nu plîng, să nu mă fac de rîs. Îmi place cum sună cuvîntul „piramidon”, de fapt sînt fascinată de numele de medicamente și le citesc cu voce tare. E o lume interzisă în cutiile de pe rafturi, nenumărate suferințe care nu se văd. Oamenii se plîng de tot felul de neplăceri cînd vin. Îi ascult și eu, fac parte din acest trib al femeilor care îi ajută. Unii se întorc peste cîteva zile și mulțumesc. Atunci mă simt și eu bine. Am luat parte la acest proces al vindecării, e o superputere și asta. Între timp, mă ocup de pacienta mea preferată, bunica. O doare capul și atunci scot din sertar o cutie ca de jucărie, cu alifie chinezească. Îi pun în mai multe puncte, întîi pe tîmple, apoi pe frunte. Ea închide ochii. Aștept să-i treacă. Mirosul mi se pare oribil, dar știu că îi face bine. Dacă nu trece cu asta, o să-i dau un fasconal, cu ăsta sigur funcționează. Citesc prospectele. Sînt scrise cu litere atît de mici, că bunica le vede ca pe niște purici. Tot eu îi bag și ață în ac. Îi povestesc din cînd în cînd cum o să fie viața mea. „Farmacistă o să mă fac.” Repet de mai multe ori, pentru că-mi place cum sună. Toate păpușile mele au devenit pacienți cu diverse afecțiuni. Nu, nu doctoriță vreau să fiu. Sînt serioasă și sigură. Am propriile pliculețe de hîrtie și fac scheme de tratament, din ce în ce mai sofisticate. La un moment dat, pur și simplu mă plictisesc.
Uitasem complet de acest episod din copilăria mea, pînă am dat peste un pasaj în Autobiografia Agathei Christie: „Ideea de a scrie o carte polițistă mi-a venit în timp ce lucram la farmacie. Era o idee care încolțise în mintea mea cu cîtva timp în urmă, cînd Madge îmi lansase această provocare – iar îndeletnicirea mea din prezent părea să-mi ofere un cadru prielnic. Spre deosebire de munca în spital, unde era mereu cîte ceva de făcut, la farmacie intervalele de maximă aglomerație alternau cu perioade de pauză totală. Cîteodată eram de serviciu singură, după-amiaza, și n-aveam nimic de făcut. După ce mă asiguram că sticluțele sînt umplute și soluțiile preparate, eram liberă să fac ce pofteam, cu condiția să nu plec din farmacie”. Și așa s-a născut romanul ei de debut, Misterioasa afacere de la Styles.
Între scris și farmacii poate există o legătură invizibilă.
Credit foto: Wikimedia Commons
