De mai bine de un secol, lumea cercetării trăiește cu o mică dramă domestică: științele exacte și științele umane locuiesc în aceeași casă a cunoașterii, dar rareori gătesc în aceeași bucătărie. Unii măsoară, calculează, generează grafice, vînează variabile, fac predicții; ceilalți interpretează, contextualizează, încearcă să dea sens. Cei dintîi privesc lumea prin monoclul necesității: acolo unde există cauze, apar și efecte. Ceilalți o urmăresc prin lentilele semnificației: nimic nu are sens fără motivații, dorințe, intenții, preferințe și contexte. Aceeași lume, două moduri incompatibile de a vedea. Sau cel puțin așa am repetat, la cursurile de metodologie și filosofia științei, timp de generații.
De partea explicației „tari”, Carl Hempel, cu aerul omului care păstrează ordinea într-un birou plin de dosare, propunea, în anii ’40 ai secolului trecut, un model elegant: orice eveniment, inclusiv unul istoric, poate fi explicat pornind de la condiții inițiale și introducînd legi generale (sau ipoteze universale, cum le numea). Cu alte cuvinte, dacă înțelegi suficient de bine cauzele, poți deduce efectul. Inclusiv istoria devine, pentru acesta, o schemă logică: ai condiția 1, condiția 2, condiția n și, dacă ai și legea sau legile potrivite, iese, din burta silogismului, ce aveam de explicat, adică efectul. Un fel de rețetă pentru a explica inclusiv trecutul. Desigur, o rețetă vagă, imprecisă, uneori incompletă, ca o schemă, dar tot o rețetă.
Parte din farmecul acestei viziuni stă în promisiune: dacă poți explica, poți și prezice. Dacă înțelegi cum s-a mișcat lumea ieri, o poți calcula și pentru ziua de mîine. Explicația și predicția devin, spune Hempel, oglindiri simetrice. Astfel, istoria, nu doar ciocnirea atomilor, dacă este suficient de bine explicată, ar trebui să fie și previzibilă. Un gînd liniștitor, dar cam prea ordonat și liniar pentru gustul celor care au trăit vreodată în interiorul istoriei reale.
În cealaltă tabără, înainte de Hempel, Wilhelm Dilthey și apoi Max Weber priveau lumea și vedeau altceva: oameni care simt, vor, cred, se contrazic cu ei înșiși, se răzgîndesc subit, au dorințe iraționale. Din această perspectivă, nu poți trata o decizie politică la fel cum tratezi mișcarea unui pendul. A explica un fenomen uman prin apel la o lege generală înseamnă, spuneau ei, a-i fura chiar carnea și sîngele subiectului, a-l reduce la un schelet abstract. Adevărata înțelegere cere altceva: să descoperi intențiile, semnificațiile, modul în care oamenii dau sens existenței lor și, astfel, lumii. Nu poți înțelege o revoluție doar prin foamete și statistici. Trebuie să vezi și disperare, speranță, mentalități, iluzii. Oamenii, spre deosebire de planete, nu se mișcă după legi imuabile, ci după idei-valori.
Weber era ferm: științele culturii nu sînt doar o variantă mai complicată a celor naturale. Ele lucrează cu sensuri, nu cu regularități. Ce este important într-un eveniment nu ne spune nici un experiment, ci felul în care acel eveniment se leagă de valorile noastre. Iar aceste valori schimbă, ca într-un dans, unghiul din care privim realitatea. Așadar, cunoașterea umană nu este niciodată complet neutră, oricît de mult ne-am dori. Să reluăm vechiul dicton: „Explicăm natura, dar înțelegem viața interioară”.
Între aceste două tabere, una cu legități, alta cu interpretări, s-a țesut vechea confruntare a lumii universitare, o lume a cercetării. Unii visează la unificarea tuturor științelor sub același mare model explicativ, iar ceilalți se tem că acest proiect aplatizează tocmai bogăția umanului. „Monismul metodologic” se tot bate cu „dualismul metodologic” într-o dispută atît de veche și radicală încît, uneori, pare că nici nu mai e vorba despre metode, ci despre două temperamente în contradicție.
Dar, exact în momentul în care am reușit să rafinăm cel mai frumos aceste diferențe, scena este ocupată de o apariție puțin așteptată: Inteligența Artificială. O intrusă lipsită de pedigree academic, dar cu o memorie mai bună decît a oricărui savant și cu o răbdare de laborator infinită. IA nu se întreabă dacă lumea trebuie explicată prin legi sau înțeleasă prin oferirea de semnificații. Nu are dileme hermeneutice. Nu are nostalgii pentru Dilthey și nici venerație pentru Hempel. IA învață tot ce-i dăm: statistici, povești, arhive, romane, grafice, conversații, formule matematice, relatări subiective. Înghite simultan cauzalități și intenții, cu aceeași indiferență enervantă cu care un motan înghite resturile de pe masă.
În mod ironic, IA pare să împrumute ce e mai eficient din ambele lumi: poate detecta regularități cu o precizie care l-ar face gelos pe Hempel, dar poate produce interpretări care ar părea, la o primă lectură, scrise de un discipol apropiat de-ai lui Weber. O astfel de creatură tehnică nu are grija disciplinelor, nici anxietatea limitelor. Pentru ea, nu există conflict metodologic, doar date. Pe care nu prea le poate evalua cu adevărat. Cum zice un etician contemporan: bun, rău, copilul mănîncă. Așa și IA. Astfel, vechea dezbatere își pierde gravitatea. Dacă Inteligența Artificială poate face simultan predicție de stări fizice și interpretare a pulsiunilor și intrigilor umane, dacă poate explica fără să creadă în legi și poate înțelege fără să simtă nimic, atunci disputa dintre științele exacte și cele ale spiritului, umane și sociale, riscă să devină un fragment de muzeu, interesant, dar nu neapărat relevant.
Poate că, într-un fel aproape crud, IA „omoară” ambele familii de științe, nu prin distrugere, ci prin absorbție. Le face egale în inutilitatea lor polemică. Dacă o rețea neuronală poate scrie o analiză istorică dimineața și poate rezolva o ecuație neliniară după-amiaza, fără să clipească, atunci întrebarea despre metoda corectă devine doar un joc gratuit. La final, rămînem noi, oamenii, cu farmecul unei bătălii intelectuale pe care nimeni nu ne-o mai contestă, dar nici nu ne-o mai ia în serios. Iar IA, în timp ce își continuă liniștită jocul cu probabilitățile, ne lasă privilegiul final: acela de a suspina nostalgic după epoca în care explicația și înțelegerea încă păreau două lumi ireductibile.
Constantin Vică este conferențiar la Facultatea de Filosofie și cercetător la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
