Nu cred că este ceva nou să ne spunem că avem nevoie de o pauză. Totodată, de cîte ori nu ne-am spus „Nu mă pot opri acum, e important să termin… ceva”? Între a ști că avem nevoie de o pauză și a ne da o pauză e o distanță pe care am avea nevoie de o pauză ca să o putem observa și înțelege. Una în care să ne gîndim de ce, totuși, nu facem acest lucru și să ne amintim unde am învățat că „Nu e bine să stai”.
Îmi spunea o prietenă zilele trecute: „Dacă stai îți stă norocul”, justificînd acțiunile numeroase în care este implicată. Cine îți spunea asta? întreb. Mama. Unii dintre noi, încă de mici, eram sancționați și criticați cînd ne odihneam, ne relaxam sau, pur și simplu, alegeam să stăm „degeaba”. Prin comparație, poate am fost crescuți de părinți care „nu stăteau niciodată”, care modelau acțiunea și agitația ca fiind semnele responsabilizării și vredniciei. În contrast, statul degeaba echivala cu „tăiatul de frunze la cîini” și era, pentru grupul de cercetători alcătuit din familie și apropiați, un prodrom al lenei și iresponsabilității. Era de condamnat.
Ani mai tîrziu, poate constatăm că și atunci cînd ne permitem o pauză apar vinovăția și sentimentul inutilității, gîndurile critice și teama că pierdem un timp pe care putem să îl investim mai înțelept. În ceva productiv. Constatăm că nu mai știm să facem pauze. Iar de aici am învățat să ne lăudăm cu „odihna activă”, cu o mîndrie similară workaholism-ului și multitasking-ului. Respingem relaxarea și pauzele pentru a ne demonstra o valoare cerută de societate, de familie, de imaginea noastră interioară despre cine ar trebui să fim. Mai mult, considerăm drept pauze fumatul, timpul petrecut pe social media, cafeaua sau venting-ul (descărcarea) către un prieten sau coleg. Toate au efecte negative fie asupra performanței, fie în prevenirea oboselii. Pentru că pauzele ar trebui să ne încarce cu energie, nu cu mai mult stres.
Mă gîndeam să menționez cîteva studii legate de rolul și importanța pauzelor și, în același timp, mi-am spus: „Minunat! Avem nevoie de studii pentru a fi convinși să luăm o pauză”. Apoi mi-am amintit cît de înrădăcinată este ideea productivității fără limite și mi-am zis că poate sînt necesare niște studii pentru a rescrie anumite mesaje pe care le purtăm cu noi (și) din copilărie.
Spre exemplu, Roger Ulrich publică, în 1983, un studiu despre Teoria reducerii stresului, în care oferă dovezi și informații despre modul în care timpul petrecut în natură poate reduce stresul fizic și psihic, îmbunătățindu-ne sănătatea și crescîndu-ne performanțele cognitive și creativitatea. Natura joacă un rol important pentru recuperarea noastră după perioade de stres sau chiar după perioade în care a lipsit stimularea și ne confruntăm cu lipsa de energie și apatia. Ne-am îndepărtat de natură, deși ne reîncarcă bateriile descărcate între cei patru pereți ai casei, biroului, cafenelei sau mall-ului.
În 1995, Stephen Kaplan argumentează într-un studiu faptul că natura, prin calitățile ei intrinseci, permite recuperarea capacității de atenție diminuate, reducînd oboseala cognitivă, restabilind claritatea mentală și capacitatea de concentrare a atenției. Totodată, natura contribuie la deconectarea reală de sarcinile de muncă, ne încarcă cu energie și ne oferă ocazia să reflectăm în liniște la găsirea anumitor soluții pentru problemele cu care ne confruntăm.
Poate, totuși, am vorbit despre pauzele mai mari aici, pe care, cu un minim efort, ni le putem oferi la final de săptămînă. Pentru restul zilelor, avem pauzele scurte, de 5 sau 10 minute. Pauze pe care le putem lua la fiecare oră, oră și jumătate de stat pe scaun, în fața calculatorului, în cabinete sau birouri, în întîlniri sau în timpul studiului. Rareori sîntem în contact cu corpul nostru și ne dăm seama că am petrecut prea mult timp într-o anumită poziție abia cînd durerea devine greu de ignorat. Ne dor umerii, ne doare spatele sau ne ia durerea de cap. Rolul pauzelor este acela de a ne oferi puțină atenție și nouă, cînd aceasta este pentru mult timp distrasă de o sarcină din afară.
Abraham Maslow (cunoscut pentru ierarhia nevoilor umane reprezentate printr-un model piramidal în cinci etape) vorbea despre o înțelepciune a corpului și numeroase cercetări recente se bazează pe ideile postulate de el. Deși nu era avid de mișcare fizică, mai degrabă descriindu-se drept un sedentar, în lucrările lui insistă că dezvoltarea personală este în legătură strînsă cu echilibrul fizic și laudă, printre altele, dansul și fluiditatea corporală ca mijloc de a te simți viu și receptiv. Interesant, de altfel, o meta-analiză din 2021 demonstrează că dansul are un impact major, fiind eficient în reducerea simptomelor depresiei la adulți. Iar condiția ale cărei simptome se suprapun semnificativ peste cele ale depresiei este burnout-ul.
Burnout-ul se instalează cînd trece prea mult timp fără să ne acordăm pauzele necesare, fiind clasificat de World Health Organization drept un fenomen ocupațional, respectiv partea întunecată a mult-aclamatului workaholism. Extenuarea și dificultățile de concentrare a atenției sînt cele mai răspîndite simptome, însoțite de emoții negative asociate surselor de stres. Burnout-ul survine nu doar într-un program de muncă aglomerat, ci și într-un program de viață solicitant (prea multe responsabilități casnice, rol de părinte, rol de îngrijitor al unui bolnav etc.), cu multă anxietate, fără timp... de pauze. Iar burnout-ul crește riscul de a dezvolta depresie.
Pentru echilibrul nostru, avem nevoie să ne ocupăm de trei mari aspecte ale vieții: rolul profesional, relațiile cu ceilalți și relația cu noi înșine. Adesea, dezechilibrul apare în relația cu noi înșine. Așadar, cînd te-ai întrebat ultima dată ce ai nevoie sau ce te-ar ajuta să diminuezi stresul pe care îl resimți? Ce te oprește să faci acel lucru?
Dacă mișcarea (dansul, plimbările în natură, sportul) este un pas prea mare în schimbarea pe care ne-o dorim (știm că schimbările se bazează pe lucrurile mici pe care să le introducem treptat în rutina noastră), putem ieși pe o bancă în parc să facem un mic exercițiu de ancorare, privind copacii din jur, iarba, norii de pe cer, păsările sau oamenii din preajmă. Putem face acest lucru și în timpul programului, pentru 5-10 minute, dacă privim pe geam, coborîm în fața blocului sau a clădirii de birouri, ieșim pe balcon sau facem stretching, ascultăm muzica preferată, sunete din natură sau o scurtă meditație.
Îmi amintesc că primul lucru pe care am putut să îl fac într-o perioadă de burnout, pentru a mă ajuta, a fost să îmi observ pașii cînd mergeam pe stradă și, în mod conștient, să îmi încetinesc mersul. Să simt că respir atunci cînd merg. Să nu mai alerg, în primul rînd, în interiorul meu. Să ies, astfel, din starea constantă de alertă, din sentimentul de pericol fără nici o cauză iminentă. Să îmi ascult și accept propriul ritm.
Pauzele sînt necesare recuperării noastre, iar creierul nu are nevoie de pauze active. Dacă în timp ce ne odihnim ne gîndim la proiectele pe care le avem de făcut sau la sarcinile din ziua următoare, mintea noastră rămîne la fel de activă, iar semnalele date corpului sînt de activare, nu de relaxare. Creierul nostru va rămîne astfel la muncă, implicat în activitățile de peste zi, și nu va primi spațiul necesar refacerii energiei.
În cartea Cînd corpul spune nu, Gabor Maté vorbește despre pauzele impuse de corp, cel pe care nu l-am ascultat cînd ne-a transmis, treptat, semnale, iar în timp poate ajunge să ne ceară o pauză prin boală. Ignorarea nevoilor noastre de bază duce, în timp, la probleme de sănătate psihică, emoțională și fizică pe care le putem preveni, în parte, prin atenția pe care o acordăm relaxării, odihnei și pauzelor.
„Cînd nu mai pot, mai pot puțin” poate fi un îndemn la perseverență, dar dacă, atunci cînd nu mai putem, ne-am asculta și am face o pauză? Toate planurile și obiectivele noastre au nevoie în primul rînd de noi. Cînd nu găsim soluții la problemele cu care ne confruntăm, avem nevoie de o pauză. Timpul în care ne odihnim mintea ne ajută să vedem lucrurile din altă perspectivă și să ajungem la o soluție. Cînd prea des răspundem prin „da” deși am vrea să spunem „nu” sau, dimpotrivă, spunem „nu” la ceea ce am vrea să acceptăm, se recomandă pauzele. Să nu ne grăbim, să cerem un mic timp de gîndire, chiar dacă doar 5 minute. Să ne ducem atenția în interiorul nostru, în corp, și să observăm cum ne simțim dacă răspundem „da”. Dar dacă răspundem cu „nu”? Și să alegem în acord cu răspunsul interior.
Dacă simțim emoție intensă, să nu luăm decizii, să luăm o pauză. Indiferent dacă ne confruntăm cu emoții dificile sau pozitive, în această situație deciziile noastre nu vor fi cele mai bune pentru noi. Să așteptăm să nu fim sub valul emoțional cînd hotărîm ceva. Iar dacă simțim furie, să ne învățăm să ieșim din situație, context, discuție pentru o pauză în care să ne autoreglăm intensitatea trăirilor. Fie că ne spălăm cu apă rece pe față, facem exerciții de respirație, ne ancorăm, ascultăm muzică, facem o plimbare scurtă sau punem pe hîrtie gîndurile din acele momente, să facem o pauză, să nu acționăm sau reacționăm. Cînd în relații lucrurile devin copleșitoare, dacă avem un conflict, să uităm de „nu e bine să ne culcăm certați” și să apelăm la „noaptea e un sfetnic bun”, respectiv să ne oferim o pauză de odihnă și regenerare a clarității mentale.
Iar celor care aleg, după o zi epuizantă, să își depășească limitele făcînd ordine și curățenie, le-aș spune atît: „Ești sigur/ă că între tine și covorul din sufragerie tu vrei să alegi covorul?”.
Iulia Barca este psihoterapeut.
