.jpg)
Trebuia să scriu articolul ăsta ieri. Ba nu, trebuia să-l scriu în week-end, în cele trei ore în care am făcut curat compulsiv. Dar eu îmi aleg prioritățile așa cum aleg ordinea în care să mănînc un platou de prăjituri – pe cea mai apetisantă, mereu ultima.
De cinci ani, de cînd m-am angajat, jonglez cu deadline-urile cu o ușurință care mă impresionează. Nu e ca și cum nu sînt stresată sau am grijă să fac toate lucrurile la timp. Din contra, amîn mereu, în special sarcinile care-mi aduc plăcere. De cînd am o rutină de om serios, adică om care merge cu metroul aproape o oră pînă la birou, nu simt altceva decît plictiseală și frustrare. Nu sînt zen, nu pot să citesc în metrou, stau în general înghesuită și posomorîtă, judecîndu-i pe oamenii lenți, pe oamenii fericiți, pe oamenii care vorbesc la telefon. Mă gîndesc la timpul meu, la timpul pe care-l pierd așteptînd chiar și în cele mai firești situații, din fericire nu sînt încă așa de ursuză încît să și reacționez cumva – într-un fel nepoliticos. Dar simt că mi-au fost răpite seninătatea, veselia, nu știu ce s-a întîmplat, dacă am îmbătrînit brusc și urît sau dacă e pur și simplu din cauza job-ului care nu mi se potrivește.
Pe la 17 ani, am luat o decizie pragmatică pentru viitorul meu. Am decis să dau la Automatică, chiar după ce m-am convins că scrisul este țelul meu. Oricît aș vrea să împachetez asta într-o formulare mai comercială și să-mi apăr moralitatea, trebuie să recunosc, banii au fost motivul principal. IT-iștii cîștigă mult, se știa. Și medicii cîștigă mult, dar pentru medicină mi-ar fi trebuit o chemare mai puternică și probabil mai mult timp de învățat ca să reușesc să iau admiterea.
Automatica a fost o cale foarte anevoioasă pentru a ajunge la scopul pe care mi-l setasem. În general, nimic nu garantează că vei face bani, indiferent de cît de mult muncești pentru ei. Dar asta o zic abia acum, cînd trăiesc urmările deciziei luate de varianta mea adolescentină (visătoare & de care mi-e dor), în ciuda tuturor sfaturilor primite de la cei din jur. Mi s-a spus că e o facultate de băieți și că nu voi face față, mi s-a mai spus că-mi ratez viața dacă renunț la scris, mi s-a spus c-o să regret și c-o să văd eu, oricum, că nici scrisul n-o să-mi iasă bine fără studii în domeniu.
Orice aș fi ales atunci, aș fi rămas gîndindu-mă cum ar fi fost altfel. Îmi place să cred că-n universul acela în care îmi urmam visul aș fi fost introvertită, nefericită și în căutare de edituri. Că aș fi primit refuzuri peste refuzuri. Avatarul meu chinuit nu ar fi gustat succesul. Sînt genul de scenarii pe care mi le imaginez doar ca să nu resimt nici o urmă de regret în realitatea în care exist.
Dar regretele ies la iveală, îndoielile și sindromul impostorului mă acaparează, e vorba de oboseala de a nu mă integra, pînă la urmă, în nici una dintre lumi. De-abia aștept să termin masterul, să iau în stăpînire un timp nelimitat (cu excepția celor opt ore rezervate pentru corporație), un timp prețios, nici nu știu ce-o să fac prima și prima dată! La 17 ani, cînd mi-am plănuit toată viața, sigur am dat skip la această etapă de purgatoriu. Sigur nu mi-am imaginat că industria IT va fi suprapopulată la un moment dat și că AI mă va putea înlocui cu ușurință. De ce m-am gîndit la stabilitate, conformism și viitor? Acum sînt mult mai impulsivă decît atunci. Mereu sînt la un pas de a abandona totul și a deveni vloggeriță de călătorie. Pentru că doar atunci cînd sînt în concediu și cît mai departe de casă simt că viața merită trăită și sînt recunoscătoare pentru lucrurile mari și mici, gen sănătate, iubire, salariu și diplomă de inginer. Ar trebui să fiu mulțumită. Mă simt prost să recunosc că mi-e greu și sper să nu mă considerați o răsfățată care se vaită prea mult. (Generația Z oricum e mai leneșă, nu? Avem pretenții mai mari de la angajatori, impunem limite… Departe de a fi angajați-model!)
Poate că nu sînt un caz pierdut. Pînă la urmă, scriu, scriu și acum, scriu săptămînal, datorită întîlnirilor cu Liternauții, dar, în restul timpului, talentul meu se irosește prin povești pe care nu le aștern pe hîrtie sau pe laptop, ci i le zic iubitului meu, ca să-l amuz. Niște prostii, povești pe care le inventez punînd cap la cap informații de pe rețelele de socializare (probabil fake) despre fotbaliștii noștri preferați. Dac-ar ști de îndeletnicirea asta, pînă și avatarul meu chinuit din celălalt univers mi-ar plînge de milă.
Nu-i totul nașpa la a fi dezvoltator software. Îmi place să scriu cod și să rezolv probleme, aș vrea să fac numai asta, fără să mai intru în ședințe cringe. Îmi place că pot lucra de acasă, oricînd, e o flexibilitate care în primul rînd mi-a permis să am un job în timpul facultății. Îmi place că am colegi de treabă și înțelegători. Îmi place că am multe zile de concediu. Îmi place că sună important, că e contrastant cu felul în care arăt și mă prezint, că mă face să par deșteaptă. Și cel mai mult îmi place că viața și moartea nu depind de mine. Dacă fac vreo greșeală, care e cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla? Să producă mai puțini bani corporația?
Poate că la 17 ani am fost mai înțeleaptă decît ar fi trebuit. Am decis că pasiunea mea pentru scris nu poate să depindă de nevoia de a face bani. Nu-mi pare rău că am muncit, că am învățat, că a trebuit să fac uneori compromisuri, fiindcă n-aș fi putut fi de nota 10 la toate. Doar atît spun: ar fi putut să fie mult mai simplu.
Acum două săptămîni am avut un round table în care ne-am prezentat, căci echipa s-a mărit, și a trebuit să spunem și ce hobby-uri avem. Majoritatea colegilor n-au ieșit cu nimic din comun: sport, călătorit, gătit, filme (cineva a spus că hobby-ul lui e să-și ajute colegii, Doamne!); o colegă a început să enumere o grămadă de lucruri tari. Era instructoare de schi și ghid montan, avea centura neagră la karate, avea o agenție de turism și încă vreo două chestii pe care nu mi le mai amintesc. Wow! Pentru o secundă, ea a fost idolul meu. Apoi a precizat că are timp să facă atîtea doar în concediu – și că de-abia așteaptă pensia.
Nu sînt un caz pierdut, îmi repet ocazional, pentru îmbărbătare. Un singur vis, din păcate, este ratat pentru mine categoric în viața asta: să fiu jucătoare de fotbal la Real Madrid.
Viviana Pantezică este studentă la master la Facultatea de Automatică și Calculatoare din București. Face parte din grupul Liternauții.
Credit foto: Wikimedia Commons
