Poate fi considerat procesul terapeutic o a doua șansă?
Da. Terapia nu ne șterge trecutul și nici nu îl rescrie, mai degrabă ne oferă, privind din perspectiva propusă de dumneavoastră de „a doua șansă”, să înțelegem ce ni s-a întîmplat și să îndreptăm comportamente nesănătoase. Procesul terapeutic poate fi conceptualizat ca o „a doua șansă”, dar nu în sens reparator magic, ci în sens de restructurare deoarece terapia nu anulează evenimentele biografice, în schimb ne ajută să înțelegem cum ne influențează prezentul și cum să ne folosim de resurse pentru a nu repeta tipare maladaptative. Ca psihoterapeută găsesc acest proces ca fiind o altă etapă a vieții ce vine în firescul continuu al învățării de a fi. Mulți ne trăim viața ca reacție la traumă, la frică, la tipare învățate, iar prin șansa unui proces terapeutic reflectăm, într-un spațiu sigur emoțional, cum cunoașterea și reintegrarea psihologică devin începutul libertății noastre.
Cum ați defini a doua șansă? Cînd ați simțit că ați primit-o?
Aș defini-o ca fiind o reorganizare a identității în urma unei conștientizări majore ce presupune trecerea de la o identitate construită în jurul traumei și a limitelor mentale la o identitate construită în jurul responsabilității și autonomiei proprii, adică mult dorita stare de maturizare psihologică. Nu este un eveniment ce vine din exterior, e mai degrabă o transformare internă pe care o văd ca fiind momentul în care încetăm să ne mai definim prin ceea ce ni s-a întîmplat și începem să ne definim prin alegerile pe care le facem, chiar și determinați de factorii noștri genetici, mediu, familie etc. Există și aici un spațiu al libertății prin șansa relațiilor-țesătură despre care scriu în ultima mea carte Prețul libertății, despre experiențele care ne oferă claritate și repoziționare, deloc ușoare, și nu o stare euforică cum unii oameni și-ar putea imagina, și care implică însă multă muncă internă, constantă, ce nu se întîmplă peste noapte – fiind vorba de o schimbare, înseamnă că e un proces de durată, dar care cred că merită deoarece ne aduce cunoaștere și liniște.
La nivel personal o a doua șansă am simțit-o cînd am înțeles că lucrurile nu se rezolvă în exteriorul meu, cînd am conștientizat că rolul de victimă e mult mai greu de dus decît atunci cînd am înțeles că pot să ies dintr-un tipar care nu mă definea, dar în care mă formasem, iar atunci nu m-am mai simțit condamnată la repetarea lui. Au fost momente, în timp, care m-au făcut să înțeleg că nu e doar suficient să conștientizez, ci că acestea trebuie să fie urmate de alegere, iar asta mi-a adus multă libertate mentală și ulterior comportamentală.
E semn de generozitate să acordăm a doua șansă cuiva?
Depinde. Aș utiliza cu precauție cuvîntul generozitate în acest context, deoarece trebuie diferențiată de poziționarea narcisică vulnerabilă de genul „te iert din mărinimia sufletului meu”, aici vedem o poziționare superioară și arată o luptă subterană de putere, ceea ce nu poate duce la o construcție sănătoasă a unei relații. Cred că e un act matur să acordăm a doua șansă acolo unde este însoțită de o evaluare realistă, de asumarea responsabilității și a unor condiții clare, altfel repetarea fără schimbarea comportamentului nu justifică acordarea repetată a șanselor. În absența responsabilizării celui cu care ne aflăm în relație, sau chiar a noastră (fie că e vorba de o relație profesională, personală, intimă etc.), a acorda o „a doua șansă” la nesfîrșit devine mecanism de perpetuare a abuzului și a disfuncționalității. Există relații care merită o a doua șansă și relații care folosesc a doua șansă ca prelungire a abuzului, iar dacă alegem – negînd evidența, din frica de abandon, din dependență emoțională – să stăm, în speranța unor schimbări magice, nu facem decît să ne autoamăgim. Și ca să răspund la întrebarea dumneavoastră cred că generozitatea înseamnă blîndețe și bunătate mai degrabă decît clemență.
Cum funcționează ea în parenting?
Este esențială. Copiii greșesc, testează limite, reacționează impulsiv, fac tantrumuri, trec prin schimbări hormonale în adolescență care îi face să fie fluctuanți emoțional, nu au cortexul prefrontal suficient dezvoltat, însă și aici există echilibru prin a menține limitele. Fără limite avem haos și fără a fi îngăduitori cu disciplina devenim rigizi. În parenting, conceptul de a doua șansă este fundamental pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului care are nevoie să poată repara, altfel se dezvoltă starea de rușine cronică ce poate implica apariția mai multor efecte psihologice în lanț. Studiile ne arată că pentru dezvoltarea unei identități sănătoase e nevoie de un mediu în care greșeala să fie diferențiată de valoarea personală.
Se schimbă ceva esențial în mintea cuiva care simte că a primit a doua șansă? După o boală, o pierdere etc.?
Oh, da! Cred că cele mai semnificative schimbări se produc în confruntarea cu boala sau pierderea, se schimbă raportul cu fragilitatea, neputința și acceptarea sentimentului de lipsă de control. Experiențele-limită cum sînt boala gravă, pierderea, apropierea de moarte produc ceea ce psihologia numește creștere post-traumatică. E un proces care implică reevaluarea priorităților, redefinirea sensului, reorganizarea relațiilor, modifică raportul cu timpul și cu esențialul, prin a deveni mai selectivi și mai atenți la congruența dintre valorile și acțiunile noastre. Nu pe toți oamenii îi transformă, însă unii dintre noi devenim mai disciplinați și mai puțin impulsivi, mai înțelepți și îngăduitori cu lumea.
Schimbarea job-ului, reinventarea, mutarea pot fi considerate elemente ale unei a doua șanse?
Da, dar nu automat. Putem să ne mutăm în alt oraș, însă asta nu înseamnă că ne schimbăm automat, tiparele rămîn cu noi, deși expunerea la un nou mediu te obligă la învățare și noi obiceiuri care produc modificări interne, dar și neuronale și depinde de cît de mare e schimbarea pentru a putea vorbi de o reorganizare internă profundă. O reinventare autentică presupune integrare, nu fugă, însă dacă schimbarea vine după procesare și asumare, poate marca un nou început real, însă dacă vine din a evita ceva, va fi doar reluarea scenariului în alt decor. Citind jurnalul de final Plecare. Plecări al lui Julien Barnes, în care scrie și despre reinventarea unei povești de iubire din tinerețe la senectute și cum această a doua șansă dată poveștii de iubire arată că anii care au trecut i-au modificat, firesc, cum ar putea fi altfel, însă căutarea sinelui tînăr de frica apropierii de moarte dovedește că tot trebuie să stăm cu noi înșine – oricît ne-am căuta alte șanse, implacabilitatea finalului e acolo fără să mai putem avea o altă șansă. Și nu e deloc ușor să acceptăm acest adevăr greu.
Care sînt riscurile cînd avem o a doua mare șansă?
E foarte profundă această întrebare și recunosc că mi-am luat ceva timp de reflecție asupra ei, deoarece a privi și din perspectiva aceasta nu o prea facem: a riscurilor atunci cînd acordăm cuiva o nouă șansă, dar și cînd nouă ni se acordă. Riscurile sînt multiple, cum ar fi suferința dată de iluzia transformării fără muncă internă, sau euforia invulnerabilității, care duce la comportamente imprudente sau la repetarea tiparelor sub altă formă. O a doua șansă presupune responsabilitate crescută și spargerea iluziilor, fiind o invitație la maturizare. M-a dus cu gîndul la o strofă din poezia „Where I Rest“ de Morris Rosenfeld, citită în cartea Determinat a profesorului și neurocercetătorului Robert Sapolsky, cu care voi încheia: „Dar dacă mă iubești cu-adevărat din adîncul inimii / Unește-o cu a mea și-mi stai aproape să fim doi / Atunci această lume a trudei și cruzimii / Va muri născînd Edenul aici, chiar printre noi”.
Cătălina Dumitrescu este psihoterapeută cu formare în terapie cognitiv-comportamentală și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată este Prețul libertății. Cum sănătatea mintală devine călcîiul lui Ahile în democrație, apărută la editura ZYXBooks, 2025.
