Vă mărturisesc că titlul meu este, într-o măsură, mincinos: Ion Creangă nu este inventatorul moldovenismului și probabil nici nu există un singur inventator al moldovenismului. Pe de altă parte, e clar că moldovenismul este o invenţie, o creaţie culturală, nu o emanaţie naturală. Este un concept, un construct ideologic la care participă o mulţime de oameni, politicieni, oameni de stat, intelectuali, oameni de presă, oameni de cultură şi în mare măsură, mai ales în secolul al XIX-lea, scriitori. Cum pot participa scriitorii la crearea acestor reprezentări colective despre noi, despre comunitatea noastră locală, fie ea regională sau naţională? Pe de o parte, desigur, îşi dau şi ei obolul, ca toţi ceilalţi, lucrînd ideologic, propunînd reprezentări în care să se regăsească publicul lor. Aceste reprezentări sînt destinate să circule, să capete în timp autoritate, să se impregneze în mentalitatea cititorilor lor şi, pe urmă, să circule mai departe trecînd din generaţie în generaţie. Dar mai e ceva. Scriitorii scriu frumos, plăcut, agreabil, le citim literatura pentru că ne place, pentru că găsim în ea ceva de care ne legăm personal şi afectiv. Asta înseamnă mult mai mult decît ideologie, asta înseamnă că literatura lor devine parte a felului nostru de a fi, a felului nostru de a trăi. Astfel, scriitorii ne însoţesc biografiile, ne şlefuiesc comportamentele, ne împrumută citate cu care ne împodobim vieţile şi ne împrumută fraze, vorbe de duh pe care să le folosim pe urmă ca şi cum ar fi ale noastre. Astfel, contribuția scriitorului este mai mult decît o creație ideologică. E un adaos, care e de fapt frumuseţea literaturii, cred eu. Şi subtilitatea, şi complexitatea ei. Merge dincolo de formaţia ideologică, reuşeşte să-i dea acesteia o sofisticare, o nuanţare pe care ea iniţial nu o avea. Şi această nuanţă, de fapt, devine atît de puternică pentru că le aparţine, e însuşită de cititori ca şi cum ar fi, de acum încolo, a lor. [...]
Moldovenismul exista la momentul apariției lui Creangă cel puţin de o generaţie. Alecsandri este un mult mai intens mitograf al Moldovei decît Creangă, a scris sute de pagini, zeci de piese de teatru, sute de poeme care sînt „moldoveneşti” prin amprentă, prin mitologia populară pe care o propun, prin sintaxă şi prin grai. Dar înainte de Alecsandri este cel puţin Dimitrie Cantemir, cu Descrierea Moldovei. Creangă apare în anii 1870, într-un moment istoric important. Paşoptiştii îşi făcuseră datoria, proiectele lor politice se cam împliniseră și ieșeau rînd pe rînd din scenă. Unirea se făcuse, independenţa avea să vină peste cîţiva ani, proclamarea Regatului imediat după aceea, dinastia străină era deja instalată. Apare o nouă generaţie de scriitori, de literaţi: junimiştii. Societatea Junimea este ieşeană, şi asta contează enorm, pentru că Iaşiul tocmai încetase să mai fie capitală, ceea ce a fost pentru ieşeni o mică sau mare dramă. Iașiul au pierdut, așadar, instituţiile de stat specifice capitalei și, odată cu ele, o anume putere economică. În schimb, Iaşiul începe să îşi revendice o apăsată identitate culturală. Cu puţin înainte, în 1860, se înfiinţase la Iași prima universitate modernă a României şi, puţin după aceea, apare această societate de tineri cu studii făcute prin Germania și Franța, care vin aici să predea şi care se decid să facă cultură cumva ca o formă de revanşă a Iaşiului faţă de marginalizarea lui progresivă.
În acest Iaşi apare Creangă ca scriitor. În 1874, el ajunge la Junimea şi se vede că acest context istoric nu e lipsit de importanţă. Iaşiul, în bună măsură, este un oraş al frustrărilor în această perioadă. În 1866, înainte de venirea lui Carol I în țară, are loc o mişcare separatistă: cîţiva ieşeni, o mînă de oameni, organizează o dezordine publică, armata iese pe străzi, se trage în mulţime, mor oameni. Mitropolitul Iaşiului, Calinic, participă şi el la această zurbă şi trebuie să fie ascuns undeva într-o pivniţă ca să nu-l prindă armata şi să-l aresteze. Cel care-l ascunde în pivniţă este diaconul Ion Creangă, care participase şi el la această mişcare fără sorţi de izbîndă. Creangă este, deci, legat şi biografic de politica moldovenească şi de reprezentarea aceasta „de sine” a moldovenilor din anii 1860, ca nedreptăţiţi, marginalizaţi, puşi în postura de victimă şi trebuind să-şi ofere o revanşă, fie şi simbolică.
De altfel, Creangă nu este doar oportun în cercul Junimii, el era necesar. Junimea era o societate de tineri foarte activi, polemici, care atacă pe toată lumea și nu iartă nimic, care atacă politicile şi creatorii de cultură oricît ar fi de prestigioși. Prin urmare, ei începuseră să fie cam detestaţi în ţară şi să fie acuzaţi de lipsă de patriotism, de cosmopolitism, ceea ce, de fapt, nu era adevărat. Junimiștii erau nişte naţionalişti, reformişti, conservatori politic, care în programul pe care la un moment dat îl schiţează pun ideea naţională, reprezentarea spiritului naţional ca unul dintre punctele importante. Doar că, pînă în anii 1870, lipsea de la Junimea şi de la Convorbiri literare un scriitor cu adevărat reprezentativ, un scriitor valoros care să scrie despre ce înseamnă să fii român, nu mai zic moldovean. Creangă vine să împlinească de fapt o parte din programul junimiştilor, din programul lui Titu Maiorescu, și anume partea care se referă la expresia naţională.
Paşoptismul vorbise mult despre ţăranul român, îi fixase deja portretul ca depozitar al înţelepciunii ancestrale a românilor, ca creator al culturii populare, adevărata cultură română. Numai că, pentru pașoptiști, ţăranul era o reprezentare literară, un personaj; nici unul dintre ei nu era ţăran. Erau fii de boieri, studiaseră toţi în străinătate și își scriau corespondenţa privată în franceză. Chiar dacă erau devotaţi cauzei naţionale şi, unii dintre ei, parcurgeau zeci şi sute de kilometri prin munţii patriei ca să culeagă folclor, să-l adune, să-l tipărească, ei ştiau foarte bine că nu sînt ţărani și că le lipseşte această legătură directă cu poporul. Creangă e primul scriitor care-şi revendică deschis această identitate, este primul scriitor care se recomandă drept ţăran şi care poate să vorbească deplin legitim ca reprezentant a marii mase, pînă atunci anonime.
Înaintea lui, un Alecsandri făcuse pentru folclorul român foarte mult, chiar mult mai multe decît avea să facă Creangă. Ediţia de poezii populare pe care o editează Alecsandri în anul 1853 şi apoi în 1866 este o realizare remarcabilă. Alecsandri culege texte poetice din toate zonele locuite de români, inclusiv Maramureş, Banat, Basarabia, Bucovina, le cataloghează cum se cuvine, le împarte pe genuri, le „îndreaptă”, cum spune el, făcîndu-le să sune mai bine, ba chiar le şi adnotează. Pe lîngă notele fanteziste pe care le adăugase, cu etimologii cel mai adesea inventate, Alecsandri trece de poezia propriu-zisă și semnalează tradiţii, mitologii populare, superstiţii, obiceiuri, ritualuri şi prin asta dă, de fapt, o imagine amplă, bogată a culturii noastre populare. Creangă, în schimb, are legitimitatea ţăranului care vine din miezul unui sat cu adevărat românesc, învaţă să scrie și scrie literatură. Astfel, Creangă dă satului românesc o expresie, o voce pe care paşoptiştii ştiuseră că nu pot și nu au voie să o dea, pentru că ar fi transformat ţăranul român într-o păpuşă, într-o marionetă.
E adevărat că nici Creangă nu mai e propriu-zis ţăran cînd îşi scrie opera. Era de două decenii orăşean. Fusese diacon, pe urmă învăţător – un învăţător foarte respectat –, director de şcoală, autor de manuale, și încă unul dintre autorii cei mai vînduţi, căci a lui Metoda nouă de scriere şi citire era cel mai folosit manual din România. Apoi, datorită lui Titu Maiorescu, a devenit membru al Consiliului Naţional al Învăţămîntului, adică o notabilitate. Creangă nu mai era un ţăran, așadar, dar putea să-şi recheme această identitate din trecut şi, de fapt, opera lui teatralizează această întoarcere în urmă la momentul în care era ţăran şi doar atît. [...]
Pe alocuri, scrierile lui au calităţi monografice și au o imprtantă dimensiune expozitivă, descriptivă, vorbesc despre cum se face ceva în gospodărie, despre muncile cîmpului, despre jocuri şi modul de a te juca, despre obiceiuri. În „Soacra cu trei nurori” e descris pe larg ritualul înmormîntării. În „Dănilă Prepeleac“ se vorbeşte despre ce lemne sînt bune pentru construit case. În „Povestea lui Stan Păţitul” ni se spune cu ce se îngrădeşte o gospodărie. Toate textele sale abundă în lecţii de cultură materială ţărănească. Mai mult, din cînd în cînd apar blocuri de text care pare că sînt puse acolo ca să te împiedici de ele. Sînt descrieri ale unor realităţi ale vieţii de la ţară, la care cititorul orăşean nu are acces. E un pasaj, de exemplu, în Amintiri din copilărie, în care e descris un atelier al unui ciubotar din Fălticeni. Creangă face inventarul uneltelor pe care le are ciubotarul, ne spune cum se cheamă fiecare. Astrăgaci, bedreag, dichici, hîrbul cu calacan – tot felul de nume despre care nu ştim nimic, pe care nu le înţelegem și nici cei de la Junimea, cu siguranţă, nu le înţelegeau. Mă îndoiesc, de altfel, că le-ar înţelege cineva dacă nu era ciubotar la Humuleşti la vremea aceea. Ce rost au aceste blocuri de text care ne pun piedică? Ele ne transmit un mesaj important nouă, cititorilor: atenție, există lucruri care vă sînt străine! Există lucruri și cuvinte care ne sînt străine. Sînt sectoare întregi ale limbii române la care noi, cititorii emancipaţi, alfabetizaţi, bine educaţi, nu avem acces. Sînt sectoare de limbă care aparţin altcuiva, anume ţăranului, în cazul de faţă moldoveanului. Aceste cuvinte fac parte din patrimoniul lui. Realizăm dintr-o dată că limba română are etaje şi zone care îi diferenţiază pe utilizatorii ei, care discriminează între cei care o cunosc şi cei care cred că o cunosc. Astfel, limba lui Creangă este un instrument de putere prin care scriitorul-ţăran delimitează zona de acces a celorlalţi. Sigur că nu vrea Creangă să ne înveţe pe noi din ce se compune un atelier de ciubotărie de la ţară, dar ne arată că există un domeniu, un nivel al culturii la care nu avem cum să ajungem.
Pe de altă parte, Creangă nu e un scriitor dialectal. Nu acceptă elemente de grai în felul în care ortografiază cuvintele, nu practică palatalizarea labialelor, nu practică închiderea vocalelor în poziţie neaccentuată, ceea ce ni se spune la lingvistică că fac moldovenii. Creangă îşi corectează textele şi le rescrie asiduu. [...]
Doris Mironescu este critic literar, lector la Facultatea de Litere a Universității „Al. I. Cuza” din Iași și cercetător la Institutul de Filologie „A. Philippide
