Deși Lumina ce se stinge este cel de-al patrulea roman publicat de Eliade, după Isabel și apele diavolului (1930), Maitreyi (1933) și Întoarcerea din rai (1934), din punct de vedere stilistic și ideatic este mai apropiat de primul, fiind scris tot în India, în biblioteca profesorului Dasgupta și în ashram-ul de la Rishikesh (în perioada experimentelor tantrice cu Jenny). Este tot un roman de aventuri spirituale, iar narațiunea este de asemenea centrată în jurul unor torsiuni nefirești ale erosului, în special cele în care sînt antrenați Cesare și Manoil. Cum intervine gîndirea magică în roman? Moshe Idel a remarcat că în creația lui Eliade pot fi identificate două etape majore: cea magică, pînă la plecarea în exil, și cea mitică, în perioada deplinei afirmări ca savant și istoric al religiilor. În perioada magică, Eliade redescoperă acele membra disjecta ale științelor moderne și raționaliste: alchimie, magie, tantrism, demonologie ș.a., publicînd o serie de articole și lucrări într-un stil mai liber decît cel din marile lucrări științifice publicate în perioada celebrității. Eliade a fost un talent prodigios și precoce, avînd o serie de lecturi enorme, așa încît literatura sa nu este doar rodul unei imaginații mai mult sau mai puțin pure, ci și transfigurarea și recontextualizarea lecturilor asidue din anii tinereții. El nu este doar scriitor, ci este și istoric al religiilor, fenomenolog, comparatist, așa încît hermeneutica literaturii sale devine una complexă și deloc ușoară, dovadă fiind amploarea lucrărilor de exegeză critică stimulate de gîndirea sa. Cartea are un simbolism destul de criptic, un viciu de structură pe care Eliade l-a introdus premeditat în construcția romanului. Dificultatea lecturii provine și din evocarea unor ritualuri erotice complexe din îndepărtata Indie prin intermediul unor tehnici specifice romanului modernist, astfel încît se produce o dublă de-familiarizare a cititorului și pătrunderea sa în dilema real/ireal. Care ar putea fi semnificația misteriosului ritual tantric din bibliotecă, dacă am interpreta totul din perspectiva gîndirii magice? Poate fi un act inaugural, magic, amoral și autentic, deopotrivă? Poate deschide o nouă dimensiune a existenței, conform teoriei istoriei în care credea matematicianul turc Haruni? Cum poate interveni sacrul în existența cuiva aparent lipsit de orice preocupare în acest sens, așa cum este Cesare? Manoil pretinde că ar fi încercat o experiență de sexualitate lucidă, iar asta înseamnă că Melania era adorată ca încarnare a Sakti-ei, acea forță cosmică și matrice universală din care sînt generate toate ființele și toate formele, asemenea khôrei platoniciene. Manoil apare astfel ca un specialist al sacrului (așa cum sînt yoghinul sau șamanul), dar și un reprezentant al idealismului magic, fiind în același timp și un dublu al lui Cesare, un non-eu al său. El se află la antipodul personalității lui Cesare, dar sfîrșește prin a fi recunoscut drept „frate” al său, conform unui paradox propriu gîndirii magice, foarte sensibilă la problema dublului și la toate amenințările ce pot interveni în relația dintre eu și non-eu. Sintetizînd, din lipsă de spațiu, romanul reflectă preocupările lui Eliade în anii stagiului indian, în special teoria sa asupra rolului magiei în contextul unei religiozități arhaice, magia ca expresie a libertății creatoare, raporturile dintre idealism (magic), experiență și autenticitate. Trebuie menționat că huliganii din romanele generaționiste sau cei ca Manoil nu sînt doar exponenții unui amoralism derivat dintr-o patologie a individualismului modernist. Ei se află în căutarea unui Eu-ideal, căutînd aventura spirituală și contemplînd vidul care îi înconjoară, ca în tehnicile de meditație din budism. Experiența pe care o caută este asociată ideii de generație spirituală, așa încît ea devine un mijloc de realizare a unui ideal colectiv și un scop în sine, fiind una dintre tehnicilor propuse de tînărul Eliade în ciclul „Itinerariului spiritual” (dezvoltarea potențialităților latente ale voinței, extinderea magică a conștiinței, autorealizarea ca disciplină teurgică a controlului asupra lumii). Cu alte cuvinte, se poate spune că Eliade aduce gîndirea magică în romanul modernist, introducînd noi teme de reflecție și anticipînd explozia interesului pentru spiritualitatea orientală în rîndul generației anilor ’60-’70 ai secolului trecut.
Gabriel Badea este cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” și specialist în opera lui Mircea Eliade.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
