Straniu de tot este acest cuvînt în limba română: „răzgîndire”. E straniu în primul rînd pentru că în el este vorba despre gîndire. Dar nu despre orice gîndire, ci despre aceea care se întoarce asupra ei înseși și se schimbă: se poate schimba sub presiune exterioară (o emoție, o senzație, o conversație) sau printr-un efort de introspecție, de reflecție, astfel încît noua cumpănire așază lucrurile diferit. E limpede că cel care se răzgîndește, mai presus de toate, gîndește. Sau, măcar, dă impresia de a o face.
E straniu, apoi, pentru că el poate fi semnul unei slăbiciuni. Cel care se răzgîndește (o dată?, de două ori?, de cîte ori?) este o persoană ezitantă, chiar dezorientată, care nu știe încotro s-o apuce și atunci își modifică planurile pe neașteptate. De aceea, el nu pare o persoană de încredere: nu te poți baza pe cineva care se mișcă după cum suflă vîntul. În aparență, e un om slab, vulnerabil și influențabil. Experiența în răzgîndire este, pînă la urmă, o dovadă de neîncredere. Cum poți să te gîndești că ai putea să te pornești pe un drum cu cineva care nu știe încotro s-o apuce, care azi zice una, mîine alta, care una zice și alta face? Pare clar pentru toată lumea că răzgîndirea transmite incertitudine și nesiguranță. Tu te duci pe drumul tău, iar cel de lîngă tine tocmai a cotit-o și ai rămas singur. De unde credeai că-ți poate fi alături (la bine și la rău?), îl vezi sucindu-se, întorcîndu-se, ezitînd, ba chiar pierzînd timpul în acest spațiu pestriț al nehotărîrii. Moralmente, cel care se răzgîndește e îndoielnic. Nu-i băiat de comitet. Azi zice da, mîine zice nu. Sau invers. Nu mai înțelegi nimic.
E straniu, în sfîrșit, pentru că este un alt nume al surprizei: cel care se răzgîndește îl surprinde mereu pe celălalt, care află cu stupoare sau cu bucurie despre decizia lui. Poate că mă așteptam, poate că nu, dar iată, tocmai ți-ai schimbat părerea sau decizia, tocmai ai revenit asupra ei și tocmai ai hotărît altfel. Chiar dacă mă așteptam să o faci, vestea noii decizii mă surprinde. Pentru că în decizie există mereu ceva de felul unei tranșări, al unei tăieturi, așa cum tăiem o bucată de hîrtie sau de carne în două. Decizia taie, separă apele și instituie astfel o limită între ce a fost și ce va fi.
Răzgîndirea este actul prin care te înșurubezi în clipa prezentă: nu are sens să spui: „Azi hotărăsc în acest fel, dar mîine mă voi răzgîndi”, după cum nu mai are sens să spui azi că „ieri m-am răzgîndit și am hotărît să fac în acest fel”. În primul caz, decizia de astăzi este inutilă și este pură pierdere de timp, iar cea de mîine inanticipabilă. În al doilea caz, privitor la trecut, prima decizie nu mai valorează nimic, în vreme ce ultima înseamnă totul, pentru că din ea provine starea de lucruri de astăzi. În raport cu viitorul, ideea unei răzgîndiri într-un moment ulterior caută să creeze un spațiu deschis de posibilități, ca atunci cînd spunem: în caz că lucrurile nu merg bine, revenim asupra deciziei și facem altfel. În acest caz precis, posibilitatea răzgîndirii este asumarea unei precauții.
Dar, încă o dată, cred că timpul par excellence al răzgîndirii este prezentul, acel prezent dat sub forma unei incizii. Căci răzgîndirea s-ar putea totuși să nu fie un lucru ușor. S-ar putea ca abia cu ea, nu cu gîndirea însăși, ci cu gîndirea care se gîndește, se răs-gîndește și se răzgîndește, să se nască responsabilitatea a ceea ce e gîndit. Abia odată cu excesul gîndirii (care este însuși numele gîndirii, căci nici o gîndire nu există cu adevărat dacă nu e excesivă) se ivește și responsabilitatea gîndirii.
De aceea, dincolo de considerațiile de ordin etimologic sau moral, afirm că răzgîndirea este mama gîndirii. Pînă nu începem să ne răzgîndim, în fond nici nu începem să gîndim. Pînă nu luăm în considerare mulțimea de posibilități care se înfățișează la fiecare răspîntie a minții noastre, ei bine, pînă atunci nu am gîndit cu capul nostru, ci cu al altora sau chiar deloc.
Curajul gîndirii nu provine din forța pe care o are de a susține cu înverșunare adevăruri definitive, ci, mai degrabă, din disponibilitatea ei de a reveni pe propriile ei urme și, la limită, de a o porni într-o altă direcție. Nu pentru că prima ar fi fost greșită, ci pentru că mersul gîndirii nu e nici drept și nici ireversibil. Iar ceea ce din exterior pare ezitare sau șovăială, ceea ce înfurie strategii și planificatorii, managerii și utopiștii, este de fapt chiar atestarea gîndirii, mai ales a gîndirii critice care își reevaluează cu fiecare pas pe care îl face demersurile anterioare.
Dacă există un progres al cunoașterii în istoria umanității, el își datorează sensul tocmai faptului că filosofii și savanții, artiștii și exploratorii nu au renunțat la cercetarea tuturor căilor pe care o poate apuca gîndirea. Desigur, uneori gîndirea omenească a apucat-o pe căi greșite și, prin urmare, nu trebuie să idealizăm acest progres: de atîtea ori în istorie oamenii au cercetat și posibilități ucigașe, au pus la cale acte de tortură și cruzime, crime în masă și exterminări, chiar în numele unor certitudini absolute pe care le aveau. Progresul cunoașterii nu are, de-a lungul parcursului său istoric doar momente etice sau glorioase.
Din această perspectivă, răzgîndirea devine un moment etic: curajul de a nu mai gîndi cum ai gîndit, curajul de a începe să gîndești altfel, de a te întoarce din drum cînd totul părea sigur și de a te arunca în necunoscutul incertitudinii implică o responsabilitate față de deciziile pe care le iei.
Începi să gîndești din clipa în care ai disponibilitatea de a te răzgîndi. Să-i spunem altfel: cumpănire, măsurare. Așa cum un croitor priceput măsoară de șapte ori înainte de a tăia o dată, la fel și un om cu mintea la cap gîndește de șapte ori înainte de a decide o dată.
Pentru a veni la actualitatea noastră cea tumultuoasă, voi mai adăuga doar o idee: aparenta confuzie în care se mișcă lumea din jurul nostru și chiar din mințile noastre nu-și are sursele în gîndirea noastră responsabilă, ci mai degrabă în frica de a gîndi altfel decît prin certitudini. Adică în frica de a ne răzgîndi. Fanatismul și fundamentalismul se nasc din solul pe care îl fertilizează lașitatea celor care nu gîndesc cu capul lor, ci cu capul împrumutat de la alții. O lașitate care nu se împacă bine decît cu certitudini și care detestă răzgîndirile. Doar în regimurile dictatoriale sau autoritariste auzim spunîndu-se: „Vom continua neabătut”, pentru că doar acolo mersul înainte cu orice preț e o virtute și răzgîndirea e semn de slăbiciune sau de trădare.
Într-un regim democratic, a refuza să te răzgîndești înseamnă a hrăni nostalgia adevărurilor definitive și a transforma în monumente de cult figuri ale celor certați cu știința și cu spiritul critic. O democrație trăiește din deliberare și dialog: atunci cînd ne așezăm la masă cu ceilalți, admitem că putem pleca de acolo cu alte idei decît cele cu care am venit. Că e posibil ca argumentele celorlalți să fie mai bune și să ne facă să ne răzgîndim. A te răzgîndi în democrație înseamnă a admite că alții, diferiți de tine, pot avea dreptate (sau mai multă dreptate decît tine). Că certitudinile noastre sînt de fiecare dată fragile și negociabile, iar ele nu pot funcționa sănătos decît provocate în permanență de îndoială, chestionate și repuse în discuție. Feriți-vă, așadar, de cei care vă vînd sau vă promit certitudini și adevăruri ultime!
Răzgîndirea nu este doar mama gîndirii, ci și mama democrației. O lume în care oamenii nu se răzgîndesc este o lume hărăzită întunericului ideilor fixe, dar puține.
Ciprian Mihali este profesor la departamentul de filosofie din cadrul Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj. Ultima carte publicată: Om precar, om suveran. Rostul filosofiei în societatea digitală, Editura Trei, 2023.
