De obicei, prin a fi matur înțelegem a fi copt, a trece printr-o serie de procese biologice și mentale care conduc în chip natural către floarea vîrstei: un vîrf al parcursului personal sau un acme, cum spuneau vechii greci. În acest imaginar, inspirat de devenirea pe care o putem observa în lumea vegetală, o poveste de viață urmează conturul unei parabole: la capătul unui metaforic urcuș, se întîmplă un punct de maximum, cel al maturității depline, după care urmează o pantă descendentă, de-a lungul căreia forțele vitale se estompează.
Parabola este ritmată de diverse etape ale vieții, de roluri și puncte de trecere: un copil care intră la liceu nu mai este chiar copil, la fel cum un adolescent care și-a susținut examenul de bacalaureat (un examen al maturității, cum mai este numit) și-a pierdut pentru totdeauna statutul de elev. Similar, o persoană care s-a angajat, s-a căsătorit și, eventual, a devenit părinte primește în societate statutul de adult. Invers, cineva care nu a trecut prin vreunul dintre acest puncte de trecere (sau prin nici unul) are în ochii celorlalți un fel de semn de întrebare deasupra capului sau este pur și simplu exclus din jocul social. De asemenea, pentru fiecare vîrstă este prescris un anumit comportament: există lucruri care se cad pentru cineva de 10, 20, 60 de ani și lucruri care nu se cad. La orice vîrstă, individul este ghidat din afară să adopte un anumit fel de-a fi și să se îndepărteze de altele.
Implicit, mai nimeni nu ar trebui să zăbovească prea mult în ceea ce antropologul Victor Turner a numit zona liminală: un spațiu de interval, între lumi, în care îți pierzi pentru o perioadă determinată atributele derivate din statutul social al familiei din care provii, în care nu mai contează al cui nepot sau fiică ești, în care e irelevant dacă ești femeie sau bărbat. În societăți arhaice, adesea separate fizic de mediul familial, astfel de spații de nuditate simbolică temporară puteau fi o pădure, o mlaștină, un munte etc. În ele are loc o devenire: adolescentul devine tînăr adult, un membru al tribului devine lider etc. Această devenire ia adesea chipul unei probe simbolice. Ce e determinant este faptul că oricine este trimis într-un spațiu liminal merge acolo însoțit de promisiunea că va fi primit înapoi în grupul de origine de îndată ce preschimbarea sa este realizată.
În societatea modernă, astfel de codificări ale experienței par a fi rămas în uz. De pildă, plecarea la studii în altă țară sau în alt oraș decît cele natale poate fi interpretată drept o perioadă de probă în care devii temporar un „nimeni”, alături de alți tineri care au același statut intermediar ca al tău. Odată terminate studiile, pierzi privilegiul anonimatului și trebuie să devii cineva. De la epocă la epocă, a fi cineva a însemnat diverse lucruri, dar probabil că stabilitatea financiară și asigurarea liniei de descendenți figurează printre reperele de lungă durată. În acest sens, am putea spune că a fi matur înseamnă a reproduce modelul social recunoscut într-o anumită perioadă. Odată cîștigat acest titlu, fiecare devine, pînă la proba contrarie, un om la locul lui.
Acest model a fost contestat, de pildă, de către filosofi. Exemplul la care mă voi referi este Socrate. Ceea ce propune personajul platonician este o viață care își caută zi de zi fundamentul ultim. Adevărata maturitate nu mai constă așadar în reproducerea unui model social sau altuia, ci într-o aparent smintită destructurare a pretinselor soluții oferite de societate la întrebarea „Cum ar trebui să trăiesc?”. Lupta dintre filosofi și cetate, dramatizată la maximum de Platon, are deci drept miză profundă educația – procesul prin care celor tineri li se pasează modelele de imitat mai departe în viață. Implicit, această luptă poate fi înțeleasă drept o ciocnire între două înțelesuri ale maturității. Iar probabil că cea mai vivace punere în scenă a acestei divergențe fundamentale o întîlnim în dialogul Gorgias, în prima parte a unui schimb tăios de replici dintre Callicles și Socrate.
În acest fragment, Callicles îi reproșează expressis verbis lui Socrate că își ratează viața stînd și pălăvrăgind „pe la colțuri” cu trei-patru tineri, în loc să participe la viața politică ateniană, să ia cuvîntul în adunările populare, să își impună punctul de vedere prin argumente care țintesc verosimilul etc. În ochii lui Callicles, Socrate ar fi pierdut prea multă vreme cu filosofia: cea din urmă este o îndeletnicire adecvată strict în perioada tinereții. Odată ce avansezi în vîrstă, ea trebuie lăsată deoparte, întrucît există lucruri mai importante pe care un bărbat care dorește să facă o figură frumoasă în societate are a le împlini. A filosofa odată ajuns la maturitate este, crede Callicles, ridicol. E ca și cum un om în toată firea ar continua să se dedea jocurilor copilăriei și și-ar petrece timpul gîngurind cuvinte pe care cei din jur nu le înțeleg. Spre binele lui, un astfel de bărbat ar merita să fie altoit, adaugă Callicles. Mai mult, faptul că ar fi străin de toate „obiceiurile cetății”, de felul în care merg lucrurile, l-ar lăsa pe un astfel de om complet expus în fața eventualelor atacuri din partea concetățenilor săi și incapabil să se apere. Pe scurt, Callicles încearcă să-l convingă pe Socrate să abandoneze filosofarea invocînd, în mare, două motive: inadecvarea acestei activități cu vîrsta avansată a lui Socrate și pericolul la care cel din urmă se expune rămînînd, în esență, un marginal.
Percepția socială nefavorabilă în privința filosofiei și a celor care o practică este un veritabil topos în comediile lui Aristofan sau în alte dialoguri platoniciene. Callicles nu spune nimic cu adevărat nou. Într-adevăr, în vremea lui Platon, precum și ulterior, cine se ocupa cu filosofarea trecea cel mai adesea drept un individ cu capul în nori, care își petrece timpul despicînd firul în patru fără nici un rezultat sau vreo utilitate pentru societate. În ochii celorlalți, filosofii erau inși care pălăvrăgeau fără rost în loc să întreprindă ceva notabil. Această percepție s-a păstrat în bună măsură și astăzi, mai ales în țările în care studiile umaniste au fost sistematic denigrate.
Dacă revenim la terminologia lui Turner, faptul de a fi marginal diferă de statutul ambiguu al celor deplasați temporar spre zone liminale ale societății prin următorul aspect: marginalii nu au defel garanția că vor fi vreodată reintegrați în corpul social și validați ca atare. Aflați la graniță, ei participă simultan la cel puțin două sisteme valorice, iar unul dintre ele este incompatibil cu cel dominant și astfel imposibil de transportat în centru. Un parvenit, un imigrant, o femeie într-un rol netradițional, o persoană strămutată de la sat la oraș, scriitorii, artiștii, filosofii – acestea ar fi exemple de marginali în opinia antropologului scoțian. Toți privesc simultan spre cel puțin două lumi valorice, la fel cum personajul lui Socrate, deși rămîne un cetățean care își îndeplinește cu religiozitate îndatoririle civice (respectă legile, participă la campaniile militare etc.), se ocupă cu filosofia, ceea ce îi determină pe marea parte a concetățenilor lui să îl perceapă drept inadecvat și imatur. De altfel, ceea ce încearcă explicit Callicles în Gorgias este să-l aducă pe Socrate înapoi către ceea ce el consideră a fi centrul vieții ateniene: agora și adunările publice, locurile în care poți dobîndi glorie și îți poți augmenta averea personală. În opinia lui, filosofia ar trebui să rămînă o experiență liminală, o temporară ieșire din structură în vederea dobîndirii unei anumite libertăți a spiritului, urmată de o revenire la activități cu adevărat potrivite unui om ajuns la maturitate. În nici un caz, filosofia nu trebuie să devină un mod de viață, adică o ireversibilă mișcare către marginile cetății, o deplasare a puterilor deținute de limbaj și discurs din inima politică a cetății către „colțurile de stradă”.
În fond, Callicles nu face decît să dea glas unei percepții în care răzbate, grosso modo, tentativa societății sale de a-și apăra propria definiție a maturității. Contestarea filosofică cu care se confruntă aduce cu sine un ideal diferit, cel al vieții consacrate gîndirii. Acest model nu mai presupune un punct de maximum și nici o orientare în funcție de ciclurile corporale și vîrstă. Ceea ce propune Socrate, în rezonanță cu o tradiție astăzi mult mai largă, este maturitatea pe care nu o poți atinge decît deplasîndu-te voit la margine, pentru a face loc reflexivității și dezvoltării unui sine aflat într-un perpetuu dialog interior și cu ceilalți. Poate că una dintre trăsăturile cele mai evidente ale modelului marginal al maturității este capacitatea de a asculta, a testa, a întoarce pe toate fețele cuvintele și gîndurile, a nu apăra o credință sau alta decît pînă la proba contrarie. Probabil că în acest lucru constau fericirea și blestemul marginalului ajuns acolo prin propria-i alegere: justa cîntărire a ceea ce poate cu adevărat constitui un fundament.
Raluca Bujor este doctor în Filosofie al Universității Sorbona din Paris și profesoară la Colegiul Național „Sfîntul Sava” din București.
Credit foto Socrate: Wikimedia Commons
