Folosim adesea etichete precum „imatur”, dar oare ce încercăm să spunem? Spre exemplu, dacă cineva acționează diferit de valorile și convingerile noastre, nu răspunde așteptărilor pe care le avem sau ni se pare că nu este suficient de responsabil, oare este imaturitate? Ce încadrăm la capitolul responsabilități pentru a fi o dovadă a maturizării? Ne ajută vîrsta și experiența de viață în acest proces? Și, mai ales, dacă frecvent catalogăm un partener ca fiind imatur, oare cum ne comportăm noi în relații drept dovadă a propriei maturizări?
Îmi dau seama că în ultimii ani vocabularul psihologic a pătruns masiv în limbajul cotidian și termeni precum „asumare”, „inteligență emoțională”, „limite”, „vulnerabilitate” sau „traumă” sînt frecvent folosiți, însă adesea detașați de sensul lor psihologic. Simpla lor utilizare nu reprezintă un nivel ridicat de maturitate, aceștia devenind cu ușurință etichete sociale sau instrumente de retorică repetate pentru că sînt acceptate cultural, fără însă a fi înțelese în profunzime sau integrate în propriul comportament. Maturizarea nu e definită de limbajul pe care îl folosim, ci de structura noastră internă care susține sau nu acel limbaj. O persoană matură își asumă responsabilitatea pentru propriile decizii, tolerează frustrarea, își poate regla emoțiile, acceptă ambivalența și își adaptează comportamentul chiar și cînd dorințele îi sînt contrazise. Prin urmare, discursul și nivelul real de maturitate pot fi decuplate.
În procesul dezvoltării noastre, achizițiile (din învățare și experiență) pe care le facem de-a lungul vieții contribuie la nivelul nostru de maturitate. Aici, o întrebare importantă ar fi: ce tip de experiențe avem și ce învățăm din acestea? Adesea, doar pentru că trecem prin anumite experiențe nu înseamnă că am extras învățăminte, lucru pe care îl putem observa din repetarea anumitor comportamente: alegem aceeași tipologie de partener, nu ne tolerăm propriile emoții, nu renunțăm la anumite mecanisme de coping (adaptare) etc. A învăța din experiențe înseamnă a avea disponibilitatea de a ne autoevalua, de a ne accepta partea de răspundere în cele petrecute, a observa ce mecanisme interioare au determinat anumite alegeri și cum am putea face schimbări. Mecanismele noastre de coping sînt răspunsuri automate, pe care mulți le vor împacheta drept definitorii: „Așa sînt eu”. Ceea ce poate trece drept acceptare, în astfel de cazuri este o rigiditate, o agățare de ceea ce ne este familiar. Iar dacă acele mecanisme de coping compromit relații, denotă o lipsă de empatie cu celălalt și o vulnerabilitate proprie de a accepta că „e posibil să fi greșit eu”. Maturizare înseamnă și capacitatea de a accepta o critică făcută constructiv (nu o jignire sau etichetare) fără a ne fi afectată stima de sine, fără a deveni defensivi sau ofensivi, acceptînd experiența celuilalt în relație cu manifestarea noastră ca fiind validă, iar observația primită, un potențial punct de pornire pentru reflecție și schimbare. Feedback-ul ne ajută să identificăm „punctul orb”, cum a fost numit de Joseph Luft și Harrington Ingham în modelul de psihologie socială denumit de ei „Fereastra Johari”, care explică ceea ce știm despre noi, ce știu ceilalți despre noi și ce rămîne necunoscut. Chiar și un feedback negativ ne poate evidenția lucrurile pe care ceilalți le observă la noi, iar noi nu le conștientizăm. Cum integrăm astfel de interacțiuni într-o relație de cuplu ține de nivelul nostru de maturitate, dar și de stilul de atașament pe care îl avem.
Pentru Harville Hendrix, psiholog și autor cunoscut, maturitatea în relații nu e definită de vîrstă, succesul personal sau independență, ci de capacitatea de a transforma relația într-un spațiu conștient de vindecare și dezvoltare reciprocă. El susține că majoritatea adulților intră în relații cu un nivel limitat de maturitate emoțională, deoarece sînt încă influențați de rănile din copilărie. Transformările care contribuie la maturizare se referă la tranzițiile de la reacție la alegere conștientă (observarea propriilor reacții și alegerea unui răspuns conștient, în acord cu nevoia noastră), de la satisfacerea propriilor nevoi la grija reciprocă (fiecare partener e interesat de dezvoltarea și bunăstarea celuilalt, contribuind amîndoi la siguranța emoțională), de la proiecție la asumare (proiectăm asupra partenerului răni și frustrări din copilărie, iar maturizarea înseamnă acceptarea că reacțiile noastre intense spun ceva despre noi, nu despre celălalt). Tranziții importante sînt și cele de la conflictul perceput ca amenințare la conflict ca oportunitate de creștere (în conflict ne spunem nevoile și este o sursă a maturizării noastre) și de la iubirea romantică la cea conștientă (în iubirea romantică adesea ne idealizăm reciproc, în cea conștientă alegem deliberat construirea unei relații de cuplu după pierderea iluziilor). Așadar, maturitatea relațională este capacitatea de a rămîne conectat cu partenerul în timp ce îți asumi responsabilitatea pentru propria lume interioară și folosești relația ca pe un context de dezvoltare reciprocă, fără a avea pretenția ca celălalt să repare rănile trecutului tău.
În terapia relațională Imago, alegerea partenerului este înțeleasă și prin prisma tiparelor relaționale formate în familia de origine. Sîntem adesea atrași de persoane care, prin anumite caracteristici, ne reactivează experiențe cunoscute din relațiile timpurii cu părinții – atît ceea ce a fost hrănitor și valoros, cît și ceea ce ne-a rănit sau a rămas neîmplinit. Pare că nimic nu ne atrage mai mult ca... familiaritatea. Prin urmare, vom căuta parteneri cu care putem recrea povestea copilăriei noastre, animați de speranța inconștientă de a ne oferi o reparație și un final (mai) fericit.
Vom ajunge astfel să alegem parteneri care reactivează suferințele vechi, rămînînd prinși în aceeași buclă a încercărilor de a rezolva ceea ce ne-a făcut să ne simțim neputincioși încă din copilărie, convinși că problema este la noi și că, dacă vom găsi în sfîrșit soluția potrivită, vom putea schimba ceva ce nu a depins niciodată de noi.
Un rol în menținerea tiparelor disfuncționale ajunge să revină și gîndirii magice care, deși teoretic descrește cu maturizarea cognitivă, se reactivează în situații de stres și incertitudine. Nevoia de a gîndi în acest mod și de a vedea tipare și conexiuni semnificative acolo unde acestea nu există apare cînd ne este greu să tolerăm realitatea asupra căreia nu avem control. Ajungem astfel să credem că propriile gînduri sau acțiuni pot influența evenimentele într-un mod nerealist („Dacă mă gîndesc că mă va părăsi, cresc șansele să se întîmple”, „Dacă mă rog să meargă relația, acest lucru va ajuta”). Putem include aici și înclinația de a crede că zodiile joacă un rol important în stabilirea compatibilității sau cunoașterea trăsăturilor unei persoane – tendință care ne poate ține în relații nepotrivite, căutînd mereu astfel de explicații și justificări. Să nu uităm că „puterea vindecătoare a iubirii” nu înseamnă că vom putea transforma o altă persoană în idealul nostru relațional, nici măcar în cineva potrivit nouă.
Dacă aș enumera trăsăturile maturității indispensabile într-o relație de cuplu, aș cuprinde: controlul emoțiilor, asumarea responsabilității, tolerarea frustrărilor, necunoscutului și neputinței, acceptarea zonelor gri, flexibilitatea gîndirii și capacitatea de a menține o relație echilibrată (prin empatie, respect pentru propriile nevoi și ale celuilalt, abilitatea de a repara relația). O persoană poate fi matură cognitiv fără a fi neapărat matură emoțional: poate avea o inteligență ridicată, studii, capacitatea de a analiza cauzal și o bună observare a propriilor tipare și, totuși, să nu suporte respingerea, să reacționeze impulsiv, să nu tolereze frustrarea, să aibă nevoie să „cîștige” fiecare conflict, să nu poată accepta un „nu”, să fugă de vulnerabilitate sau să încerce să controleze un partener.
Una dintre cele mai frecvente dificultăți pe care le întîlnim este aceea de a ne regla propriile emoții și, implicit, de a nu transforma ceea ce simțim în decizii și comportamente pe care ulterior le regretăm. Maturitatea apare în spațiul dintre ce simțim și ce alegem să facem cu ceea ce simțim, respectiv chiar și atunci cînd emoția este puternică și ne împinge într-o anumită direcție, să nu reacționăm imediat, alegînd cum vom răspunde. Nu înseamnă nicidecum să nu mai simțim emoția, ci să ne controlăm mai bine impulsul. Profesorul de psihologie și economie George Loewenstein afirmă că starea emoțională intensă poate modifica temporar ceea ce percepem ca important, urgent și valoros, prin urmare avem dificultăți în a anticipa consecințele și a evalua alternativele la fel cum am face-o într-o stare calmă. Toate deciziile noastre au o componentă emoțională, însă maturitatea presupune să putem introduce un spațiu de deliberare între ceea ce simțim și ceea ce alegem să facem.
În același timp, nu putem nega rolul de GPS al emoțiilor, care ne orientează în diverse situații, semnalîndu-ne dacă sîntem într-un mediu sigur sau nu. De cîte ori ne-am regăsit într-un început de relație de cuplu în care ne simțeam nefericiți, ignorați, răniți de comportamentele celuilalt și, totuși, am încercat să îi găsim justificări? Cîți dintre noi am luat ad litteram versurile din „Love Hurts”? Iubirea nu doare, pierderea ei poate fi dureroasă, pentru că investim în persoana iubită, iar pierderea atașamentului este echivalentul unui proces de doliu. Însă suferința și nefericirea încă de la început (pentru că am găsit un partener indisponibil sau unul cu comportamente intolerabile) sînt un semnal de alarmă pe care să îl ascultăm. Suferința provocată de o despărțire, în aceste condiții, nu vorbește despre pierderea unei iubiri ci, cel mult, a unei iluzii, a unei proiecții făcute de noi și nesusținute de realitate. Acesta este un punct de pornire pentru a ne evalua stilul de atașament și tiparul relațional.
Alte componente ale maturității, importante într-o relație de cuplu, sînt tolerarea incertitudinii și acceptarea zonelor gri. Maturizarea presupune să devenim conștienți de faptul că reacțiile noastre nu pornesc întotdeauna dintr-o analiză rațională. Judecățile morale sînt adesea rezultatul unor intuiții rapide și automate, încărcate afectiv, cărora raționamentul le oferă ulterior justificări. Cu alte cuvinte, putem ajunge să credem că avem o opinie pentru că am analizat argumentele, cînd, în realitate, este posibil ca reacția să fi apărut mai întîi, iar explicația să fi venit apoi.
Tot în zone gri putem plasa și nevoia de „dreptate” sau convingerea că noi „deținem adevărul”. Filtrele prin care privim lumea sînt profund subiective și ajutate sau distorsionate de experiențele noastre de viață, emoționalitate, mecanisme de coping, valori etc. Flexibilitatea înseamnă să fim conștienți de natura subiectivă a percepțiilor noastre și deschiși către dezbateri, argumente pro și contra, percepții diferite din partea unui partener de cuplu. Nu pentru a le împrumuta fără o evaluare făcută de gîndirea critică, ci pentru a nuanța convingerile personale, a permite schimbare în interiorul nostru, cînd dovezile o cer.
Lee Ross, profesor de științe umaniste la Universitatea Stanford, a dezvoltat conceptul de „naïve realism”, explicînd de ce doi oameni pot fi sincer convinși că „eu văd lucrurile așa cum sînt, iar tu le interpretezi greșit”. Într-o relație de cuplu, percepția că eu văd lumea realist și obiectiv, iar cealaltă persoană, dacă este rezonabilă și informată, ar trebui să o privească aproximativ ca mine, altfel voi considera că este ceva în neregulă cu ea sau cu informațiile pe care le deține, este întîmpinată de aceeași asumpție din partea celuilalt. În acest context, maturitatea presupune să fim capabili să facem o diferență între „ceea ce văd eu” și „ceea ce este”.
În baza celor descrise mai sus, dacă sîntem convinși că noi interpretăm corect ceea ce se întîmplă, iar partenerul interpretează greșit, nu mai sîntem cu adevărat curioși în legătură cu experiența celuilalt. Încercăm mai degrabă să-l convingem, să-i explicăm, să-i demonstrăm. Este util să dăm un context interpretărilor noastre cu scopul înțelegerii reciproce. Totodată, dacă ne examinăm cu atenție propriile concluzii, putem descoperi cît de mult sînt influențate de experiențele personale și de distorsiunile cognitive. Harry Reis, profesor de psihologie la Universitatea Rochester vorbește despre importanța „receptivității percepute a partenerului”, respectiv percepția că partenerul ne înțelege, ne validează și răspunde adecvat nevoilor noastre. În relațiile apropiate, nu este suficient să fim auziți – avem nevoie să simțim că celălalt încearcă să înțeleagă lumea din perspectiva noastră. Cercetările asupra acestui concept îl asociază cu relații mai deschise, mai constructive și cu o satisfacție mai mare în cuplu. Maturitatea relațională presupune să putem tolera o disensiune fără să o transformăm imediat într-o amenințare. A avea o relație de cuplu bună nu înseamnă să fim de acord mereu, ci să acceptăm diferențele, avînd disponibilitatea de a asculta și înțelege experiența și percepțiile celuilalt.
Aș sublinia, în astfel de momente care pot fi tensionate într-o relație, capacitatea de a ne regla pe noi înșine și de a rămîne disponibili pentru partener. Este posibil ca în anumite interacțiuni să apară emoții intense, iar autoreglarea ne permite să ieșim din „starea de pericol” și să nu transformăm opiniile diferite într-o luptă pentru „cine are dreptate”. Cum spune John Gottman: „Vrei să ai dreptate sau vrei să rămîneți împreună?”
Profesorul emerit de psihologie american John Gottman susține că o relație sănătoasă permite spațiu pentru creștere și schimbare. Mai important, vorbind despre maturizare, este conceptul lui de „accepting influence” (permiterea influenței celuilalt): într-o relație matură, nu încercăm să-l facem pe celălalt să devină conform imaginii noastre, ci permitem ca perspectiva, nevoile și experiența lui să aibă un efect asupra noastră. Gottman leagă și flexibilitatea cognitivă de posibilitatea de creștere: cînd devenim rigizi și începem să gîndim în absoluturi: „Tu ești mereu...”, „Eu nu voi fi niciodată...”, „Relația noastră nu se va schimba niciodată”, închidem tocmai spațiul în care schimbarea ar putea apărea. Astfel de gînduri includ distorsiuni cognitive (suprageneralizările „mereu”, „niciodată”, filtrarea mentală cu concentrare asupra părților negative sau imperativele categorice „lucrurile trebuie să se desfășoare într-un anume mod”) și de regulă au la bază sentimentul de pericol („Nu mă apreciază”, „Mă va părăsi”, „Nu este un partener/o parteneră potrivit/ă pentru mine”) generat de un stil de atașament nesigur.
Vulnerabilitățile de atașament nu se manifestă uniform, în orice situație. Ele devin mult mai vizibile atunci cînd sistemul de atașament este activat de stres. Jeffry Simpson și W. Steven Rholes, pornind de la tiparele de atașament dezvoltate de John Bowlby, vorbesc despre modelele mentale (despre noi și ceilalți) care se formează prin experiențele repetate în relații importante pentru noi. Acestea se conturează prin răspunsurile la următoarele întrebări: Pot conta pe celălalt cînd am nevoie? Sînt demn de iubire și sprijin? Ce se întîmplă cînd depind de cineva? Ce fac ceilalți atunci cînd sînt vulnerabil? Este sigur să cer ajutor? Aceste modele nu sînt simple convingeri declarative. Ele influențează ce observăm, cum interpretăm comportamentul partenerului, ce așteptăm de la el și cum reacționăm. Spre exemplu, stresul dintr-un conflict crește nevoia de apropiere și siguranță în cuplu, însă tiparul de atașament și modelele mentale vor dicta felul în care răspundem în astfel de situații.
Diferențele pot fi negociate sau pot fi acceptate ca atare, iar conflictul, dacă apare, poate fi urmat de reparație. Modul în care avem conflicte în cuplu poate fi o dovadă a maturității noastre, dar un atașament mai puțin sigur va genera iminența unui pericol în interiorul nostru, iar răspunsurile pot fi de luptă, fugă, îngheț sau renunțare la propriile păreri pentru a intra în grațiile celuilalt. Atașamentul securizant înseamnă să acceptăm conflictul ca parte din relație și să acționăm în direcția reparației, cu așteptarea ca și cealaltă persoană să contribuie la această reparație. Maturizarea înseamnă și să alegem relații în cadrul cărora reparațiile să fie posibile și, odată cu ele, rescrierea unui scenariu emoțional instabil și securizarea propriului stil de atașament. Relațiile mature sînt cele în care putem rămîne două persoane autonome, putem avea percepții diferite, fără renunțăm la ele „de dragul celuilalt”, fără să le impunem asupra lui, ci rămînînd disponibili să explorăm versiunea expusă de cealaltă persoană, iar atunci cînd situația o cere să avem granițe permeabile, permițînd schimbarea. O astfel de relație devine un spațiu în care doi oameni se pot simți în siguranță suficient pentru a se schimba, a se dezvolta și a deveni versiuni noi ale lor, fără ca schimbarea unuia să fie trăită automat ca o amenințare de către celălalt.
Pentru psihologul britanic Sue Johnson, autoare a cărții Ține-mă strîns în brațe! Șapte conversații pentru o viață de iubire (Editura ACT și Politon, 2018), o relație de cuplu sănătoasă nu înseamnă doi parteneri care nu se activează reciproc, ci una în care fiecare este capabil să își recunoască tiparele în care intră, să își identifice vulnerabilitatea, să renunțe la strategiile defensive, să își exprime nevoia reală, să răspundă vulnerabilității celuilalt și să repare ruptura produsă. Deși adesea, în cupluri, se caută evitarea „discuțiilor dureroase” întrucît „nu vrem să ne certăm iar”, reparația se referă tocmai la revenirea asupra momentelor dificile, crearea siguranței și construirea unor momente de conectare. Spre exemplu, după o ceartă, dacă nu revenim asupra celor întîmplate, cum știm că fiecare dintre noi a înțeles care este nevoia celuilalt și ce se așteaptă de la el? Clarificarea concluziilor este un prim pas către a stabili ce angajamente ne luăm pe viitor unul față de celălalt. Maturizarea relațională nu înseamnă să nu mai avem frici de atașament, ci presupune să nu mai lăsăm strategiile construite în jurul acestora să ne conducă relația. Și poate că, alegînd blîndețea, acceptarea și deschiderea către celălalt, putem construi relații mai sănătoase, în care există loc atît pentru vindecare, cît și pentru creștere.
Iulia Barca este psihoterapeut.
Credit foto: Wikimedia Commons
